Acum, un deceniu mai târziu, sunt printre ultimii supravieţuitori al acelui val tsunami de trupe. Că au ajuns la fel de plictisitori şi mediocri ca acei muzicieni care erau populari pe vremea cand s-au lansat e partea a doua.
După 5 ani de întârzieri şi un album solo de căcat al lui Julian Casablancas a apărut şi Angles, al patrulea album din palmaresul trupei Strokes. I-am urmărit progresul cu mare entuziasm, pentru că de la Is This It încoace am avut parte de două albume slabe, pe care le-am privit însă cu indulgenţă din cauza problemelor cu drogurile şi alcoolul pe care le-a avut Casablancas. În plus, în multe interviuri, au promis o întoarcere la origini, ceea ce mi s-a părut foarte fain pentru că acea imperfecţiune şi duritate a sunetului este stilul care i-a consacrat şi li se potriveşte cel mai bine, şi nu corcitura aia de pe First Impressions of Earth .
Şi s-au ţinut de cuvânt. Într-un fel. Sound-ul lor este un hibrid respingător între rigiditatea şi duritatea brută, primitivă a primului album şi tot felul de briz-brizuri de studio. Julian a revenit la vocea lui distorsionată din vremurile bune, numai că sună ca din fundul curţii şi, pe majoritatea melodiilor, nu se potriveşte deloc cu instrumentalele alese. Este de parcă vocea lui şi instrumentalele ar proveni din două surse care nu au absolut nicio legătură una cu alta.
O altă problemă ar fi că eu nu ştiu despre ce sloboz e albumul ăsta. Nu sunt genul ăla care vrea ca orice album să aibă o anumită temă, ca melodiile să se lege între ele armonios şi să culmineze grandioz într-o concluzie epocală, dar cred că e de bun simţ ca pe un album melodiile să aibe cât de cât ceva în comun, să iei câte o părticică de aici, alta de dincolo, să le pui cap la cap şi să-ţi iasă ceva. Ceva care să te facă să zici : ’Da frate, uite, albumul e despre asta...’ sau ‚’Uite, ţie-ţi place asta, aşa că ţi-l recomand’ . Dacă numele celor 9 melodii de pe album n-ar fi fost însoţite de numele trupei, nici nu mi-aş fi dat seama ca este vorba despre Strokes.
Aprofundând puţin acea problemă, ăsta este marele defect al albumului. Anii de hiatus şi de învârtit în cerc le-a dăunat. Şi asta pentru că e bine ştiut faptul că orice trupă care stă un număr de ani pe bară şi se intoarce brusc în studio pentru a scoate ceva nou n-o să-şi poată restabili ritmul de dinainte. Fiecare vine cu ideile lui şi propunerile lui , şi dacă nu este cineva capabil prin zonă care să le filtreze, să le proceseze şi să le ordoneze n-o să iasă ceva bun. Ne-au promis un album ca în vremurile bune, dar nu au dus-o la capăt, ne-au promis schimbări, pe care iarăşi nu le-au dus până la capăt. Machu Pichu sună ca un MGTM meets Gregorian Bivolaru, Two Kinds Of Happines îmi sună a Joy Division, şi exemplele se continuă la infinit. Rezultatul a fost un album confuz, nefinisat, cu un milion de sounduri diferite, care uneori poţi să juri că este doar o schiţă a ceea ce ar fi trebuit să fie.
Însă nu disperaţi, căci nu toată viaţa a fost suptă din trupă Avem şi melodii bune precum Undercover of Darkness care oricât de Strokes ar suna, nu poate să nu-mi lase un gust amar în gură, gândindu-mă la ce au fost înainte şi ce au ajuns acum. Taken for a Fool este piesa care îmi sugerează vag cum ar fi trebuit să sune un Angles făcut ca lumea.
Dezamăgire mare, fără îndoială. Însă eu nu mi-am pierdut speranţa în Strokes şi sper să-i dea bătaie înainte şi să scoată ceva bun, fără să ne facă iarăşi să aşteptăm cinci ani de zile
No comments:
Post a Comment