September 5, 2011

Muse - The Resistance

În cazul în care aţi trăit toată viaţa sub o piatră, Muse este un trio britanic compus din vocalistul/chitaristul Matt Bellamy, bassistul Christopher Wolstenholme (doamne cât urăsc să dau paste de pe wikipedia) şi toboşarul Dominic Howard. Din ’99 încoace au lansat cinci albume ale căror calitate şi relevanţă muzicală a urmat o cale ascendentă în primii ani de activitate, ca apoi să să fie într-o scădere continuă. Primul album, intitulat Showbiz , este comparat şi astăzi cu primele proiecte Radiohead, pentru că a apărut într-o perioadă în care mania Radiohead doar ce începuse. A urmat Origin of Symmetry , prin intermediul căruia şi-au definitivat stilul şi au înlăturat eticheta de Radiohead wannabe (care mie personal mi se pare o stupizenie, pentru că Radiohead este cu 100 de clase peste Muse). O dată cu albumul acesta Matt Bellamy şi-a făcut cunoscută obsesia pentru conspiraţii, apocalipsă, Iisus, biserici şi alte ideologii fumate pe care .chester le etala în clasa a cincea după ce a aflat de atentatele de la 11 septembrie. Au atins apogeul creativităţii lor cu Absolution , o declamaţie furioasă anti-guvern, anti-corporaţii, anti-tehnologie şi anti- cam tot ce găseşti într-o carte proastă scrisă de Dan Brown. Un album bun, interesant dar care în acelaşi timp le vestea declinul, pentru că se vedea de la o poştă că până în acel moment au spus tot ce au avut de spus şi în viitor n-ar fi putut face altceva decât să se repete. A urmat Black Holes and Revelations – un pic mai comercial decât celelalte- dar care, spre meritul lui, ne-a oferit melodia Knights of Cydonia şi remarcabila realizare de a avea o melodie pe soundtrack-ul de la Twilight.

Unii ar zice că pur şi simplu caut nod în papură şi că Muse nu trebuie ascultaţi pentru versuri (care sunt simpliste şi lipsite de originalitate) ci pentru sound care, trebuie să recunosc, este foarte fain realizat şi numai bun pentru a o lua razna la grandioasele lor concerte. Aş fi fost total de acord cu asta dacă nu şi-ar fi exprimat aceleaşi si aceleaşi opinii politice şi sociale din ce în ce puternic de la un album la altul, ceea ce m-a determinat să încep să-mi revizuiesc opiniile (relativ pozitive) legate de chestiile lor vechi şi s-o iau de la zero. Rezultatul puteţi să-l vedeţi în rândurile pe care le-am scris mai sus.




Şi aşa ajungem la ultimul lor album, The Resistance . A fost lansat în septembrie 2009 cu surle şi trâmbite, promiţându-ne orizonturi noi şi largi deschise vis a vis de format, instrumentaţie şi tematică, cam ca domnul .chester cu cu al lui proiect Hunting & Gathering numai că spre deosebire de distinsul meu co-redactor, Muse n-a reuşit să-mi deschidă decât gura, şi nu pentru un urlet entuziast, ci pentru un căscat prelung de lehamite.

Mai întâi, o să încerc să termin pe cât de repede posibil cu înşirarea elementelor pozitive ale albumului (pe care numai satana ştie cum le-am putut găsi prin grămada de bălegar care este albumul) : Uprising , primul single extras de pe album. O melodie cu influenţe de industrial, care ne dovedeşte că trupa încă este capabilă să facă publicul să se zbenguie frenetic. United States of Eurasia , o melodie cu subiect orwellian despre guverne totalitare. O ureche antrenată ar putea să remarce că este un tribut adus trupei Queen, prin instrumentaţia şi vocalul lui Matt Bellamy care aduce cam prea mult a Bohemian Rhapsody. Este grandioasă, interesantă, pe alocuri pompoasă şi merge brici ca fundal în timp ce citeşti 1984 . Cam atât cu partea asta, aşa că hai să trecem la lucruri mai distractive.

Primul şi poate cel mai major lucru care trage albumul în jos este faptul că a fost conceput să fie altfel. Schimbarea nu este o chestie rea, ba chiar am încurajat-o mereu pentru că altfel, logic, m-aş plictisi să tot aud aceeaşi chestie. Problema constă în faptul că este cu două tăişuri... dacă eşti capabil, îţi iese ceva bun, cum a fost Suck It And See . Dar dacă nu ştii cum s-o execuţi, să o pui în perspectivă şi să-i acorzi un context, tot ce laşi în urmă este un amalgam de idei care n-au niciun sens şi le lasă fanilor un gust amar în gură. De la trupa explozivă care aruncă în aer stadione după stadioane cu riffurile lor monstruoase au ajuns să fie nişte băşinoşi pretenţioşi care au ales o abordare diferită doar de dragul de a o face.

Spre exemplu, hai să ne uităm puţin peste Exogenesis , simfonia rock în trei părţi care a fost promovată ca exclusivitatea albumului. Prima şi definitiva mea reacţie la ascultare a fost Negrule, te rog . Nu ţinteşti atât de sus în momentul în care singura ta realizare într-o carieră care s-a întins pe o durată de douăzec i şi-futu-i nuştiu câţi ani a fost de a isca mici revoluţii la fiecare concert şi atât, fără niciun lucru inteligent sau original de zis. E ca şi cum Ombladon, după ani în şir de cântat despre străzi şi fufe, s-ar apuca să compună o operetă sau un album de hip hop simfonic cu sample-uri din Bărbierul din Sevilla .

Dar ce-i mai rău este că abordarea diferită nu se duce doar într-o direcţie pseudointelectuală, pentru că avem piese precum Undisclosed Desires şi I Belong to You/Mon Cœur S'ouvre à ta Voix . În timp ce prima sună ca un feat de-al Rihannei cu Timbaland fără onomatopeele repetitive pentru care distinsul producător s-a făcut remarcat, ce-a de-a doua piesă prezintă elementele de R & B de pe Black Holes and Revelations , o strofă cântată de Matt Bellamy în franceză şi, cireaşa de pe tort, spuma spumelor, un solo de clarinet. De ce, nu ştiu. Probabil chitarele nu mai sunt cool pentru ei.

The Resistance
, pe lângă faptul că este un etalon universal al mediocrităţii, este şi exemplul perfect de ce se întămplă dacă experimentezi cu lucruri care nu sunt de nasul tău. În loc să se rezume la formula care i-a consacrat, ei au ales să facă ceva diferit şi, din păcate, s-a dovedit că s-au pişat împotriva vântului.
Totuşi, dacă o s-o ţină tot aşa, abia aştept să-şi lanseze următorul album. Poate că ne va impresiona cu vreun solo frenetic de trianglu.

No comments:

Post a Comment