7 recenzii pe care nu le voi scrie niciodată

Fiind ocupat cu şcoala şi alte activităţi dubioase - anii terminali îi pot face şi pe cei mai puternici dintre noi să se deplaseze cu jumătate din Vector Director de la Constanţa la Năvodari doar pentru a se face praştie în casa altuia – n-am mai avut timpul şi energia necesară pentru a vă scrie recenziile buclucaşe pe care cu toţii le iubiţi şi sunteţi nerăbători să le arătaţi prietenilor voştri. În timp ce mă luptam cu o semi-mahmureală şi un pliculeţ de 3 în 1 care pur şi simplu NU vroia să se deschidă, mi-a venit o idee genială de articol şi m-am târât spre calculator. Acuma, nu ştiu exact ce mi-a declanşat inspiraţia – putea să fie orice, de la un sentiment nemilos de vinovăţie până la sms-urile ameninţătoare ale lui .chester.

Aşadar, mă voi abate puţin de la formula care a asigurat succesul publicaţiei Tzeeac pentru a vă înşira 7 trupe/artişti la care nu voi face niciodată o recenzie. De ce? Pentru că în unele cazuri, din motive pe care le voi expune mai jos, pur şi simplu nu se merită efortul, fie că e o trupă foarte bună, mediocră sau proastă .

7 – Red Hot Chili Peppers






Nu cred că e vreun suflet care să nu fi salivat la bassul lui Flea, să nu-şi fi dorit o chitară după ce l-a auzit pe Frusciante sau să nu fi bătut cu lingurile în cărţi cartonate pe ritmurile lui Chad. E genul de trupă care produce melodii pe care şi ultimul cocalar le-ar asculta la căşti, sub pătură, ascuns de toate celelalte maimuţe cu care-şi face veacul.

Problema este că în 20 de ani n-au făcut altceva decât să scoată pe bandă rulantă acelaşi tip de melodii funk când melodioase şi triste, când pline de energie care , cu 2-3 excepţii, sunt toate despre statul Schwarzeneggerian al Californiei. Los Angeles, oraş al îngerilor, San Francisco, oraş al chinezilor şi homosexualilor, Pasadena, falia San Andreas, mexicani, oceanul Pacific, iar Los Angeles şi tot aşa. Nu numai că ar trebui să scriu în toate recenziile acelaşi căcat despre ei, dar îmi şi răpeşte plăcerea de a analiza parcursul unei trupe de la fondare până în prezent şi din moment ce nu sunt vreun critic profesionist salariat la NME, nu văd de ce aş face o muncă atât de chinuitor de plictisitoare pe moca.


6 – Oasis



Ce-a realizat Oasis în anii ’90 într-o perioadă atât de scurtă de timp de la înfiinţare este visul oricărei trupe tinere – două albume ridicate în slăvi de critici, stadioane arhipline, atenţie obsesivă din partea presei şi premii peste premii.

La răscrucea dintre milenii, însă, declinul lor muzical ne-a dovedit faptul că n-au fost decât reprezentanţii cei mai mediatizaţi al unui curent muzical (brit-popul) care oricum intrase în comă după ce indie-ul începuse să-şi flexeze muşchii prin Marea Britanie şi America. A fost trupa potrivită, cu muzica potrivită la momentul potrivit iar Definitely Maybe şi (What’s The Story) Morning Glory ? , pe lângă faptul că nu mai sunt relevante din punct de vedere muzical acum, n-au absolut nimic original sau memorabil.

Bine, în afară de episoadele de smardoială dintre Liam şi Noel. Alea chiar sunt memorabile.

5 – Rammstein




A scrie o recenzie serioasă despre Rammstein este ca şi cum ai critica un B-movie cu zombie din anii ’70, adică nu are absolut niciun sens. Tocmai de-aia n-am înţeles de ce s-a aruncat cu atâta noroi în ultimul album – chiar nu e nimeni pe lumea asta cu îndeajuns de multă inteligenţă încât să înţeleagă că muzica lor e făcută intenţionat la caterincă? Doar nu se aşteptau din partea unei trupe cu melodii gen Pussy să producă versuri filosofice şi linii melodice rafinate a la David Gilmour. Şi din moment ce recenzia mea ideală este un melanj echilibrat între băşcălie şi seriozitate (două elemente coexistente şi dependente, care formează un principiu pe care eu l-am numit Ying Yang), într-o recenzie despre Rammstein ar trebui să renunţ la cea din urmă şi să postez articolul în Cancan, lângă ’Simona Sensual a dat o muie într-o toaletă publică’ .

4- Nirvana



Înainte să-mi săriţi în cap, vreau să ştiţi că nu sunt printre cei care contestă geniul lui Kurt Cobain. A fost un artist extrem de talentat, chinuit de boală, care a plecat dintre noi mult prea devreme.

Problema este că ne-au lăsat în urmă doar trei albume bune care, la fel ca şi-n cazul primelor două albume Oasis, au pus baza unui gen muzical (grunge-ul) care a avut parte de atenţie pe o perioadă foarte scurtă de timp. N-am de unde să ştiu cum s-ar fi descurcat în parşiva industrie zilelor noastre şi în ce fel ar fi evoluat din punct de vedere muzical.

3 – Tom Waits



Tom Waits este printre singurele spirite boeme şi creative care ne-au mai rămas. Muzică, cinematografie, literatură, pictură, omul ăsta le-a încercat pe toate şi n-a dat greş niciodată.

Referindu-ne la proiectele lui muzicale, căci pe asta vrem să ne concentrăm, în opinia mea este cel mai expansiv artist al momentului. Discografia lui este una ridicol de eclectică ; nu s-a impus ca susţinător al unui singur gen muzical şi ne-a oferit melodii jazz, blues, soul, industrial, rock, tribale şi de multe ori, toate la un loc în combinaţii halucinante.

Cu toate că ar fi foarte interesant de scris despre el, refuz s-o fac pentru că n-aş fi în stare să-i ofer o critică serioasă şi dreaptă. Cu alte cuvinte, ar trebui să aleg unele albume în favoarea altora, să le clasific şi să le categorisesc, ceea ce ar fragmenta experienţa pe care o oferă diversitatea muzicii lui.

2- Pink Floyd



Frate, am tricou şi SACD-uri cu ei. Nu pot dormi fără Hey You pe fundal. De fiecare dată când aud o melodie de-a lor prin vreun pub, întrerup orice fel de discuţie pe care o purtam, închid ochii şi o fredonez. Mi-au oferit suport emoţional la greu, euforie la bine, şi mi-au excitat creierul cu versurile lor complexe, înţesate de critici sociale şi politice.

De ce n-o să scriu niciodată despre ei? Păi... uitaţi-vă peste versurile de la Time. Şi de la Money. Sau de la Comfortably Numb. Au o frumuseţe şi-un mister de care ţi-ai bate joc dacă ai începe să le eviscerezi, să le întorci pe o parte şi pe alta şi să-ţi iei notiţe. Ce au vrut să ne transmită prin muzica lor numai ei ştiu şi ar fi cel mai bine să o lăsăm aşa şi să o savurăm.

1 – The Beatles


Na că am ajuns şi la numărul 1 care, din întâmplare, se face că este şi trupa mea preferată. Fără ei, n-am fi avut parte nici de Franz Ferdinand, Arctic Monkeys, dar nici de Rihanna, Beyonce şi 50 Cent. Ei au pus bazele muzicii şi au stabilit standardele pe care orice artist, conştient sau inconştient, le urmează.

Totuşi, oricât de intens aş iubi tot ce ţine de Beatles ( în afară de Paul McCartney, omul ăla e un căcat) şi oricâte fantezii cu mine îmbrăcat într-o fustiţă zbierând la un concert de-al lor aş avea, pur şi simplu nu ştiu ce aş putea scrie despre ei. S-au scurs 50 de ani de la fondare şi 40 de la despărţirea lor, s-a scris şi s-a televizat tot ce se putea despre ei. Căcat, BBC au acoperit tot ce se putea în documentarul The Beatles Anthology , pe care-l recomand din toată inima celor interesaţi de istoria trupei şi vieţile membrilor. Din moment ce există materiale informative şi istorice foarte bine documentate, ce ar mai putea zice un criticăraş umil ca mine care scrie din ani în Paşti pe un blog care, în afară de prieteni şi probabil câţiva străini, nu este citit de nimeni?



Cam ăsta-i topul meu. Probabil voi mai alcătui şi altele în viitor dacă-mi vor veni nişte idei bune care merită puse în aplicare, dar până atunci, să nu prind pe cineva zicând că publicaţia Tzeeac nu poate concura de la egal la egal cu Cracked.