Hunting&Gathering - Spaceports & Distant Colonies (2011)

Auto-promovare nesimţită, să fie bine pentru toţi.

Hunting&Gathering este proiectul meu personal, entitatea muzicală hiperobscură în numele căreia mi-am sacrificat şi continui să-mi sacrific cam prea mult timp. A luat fiinţă în 2010, iar discografia completă numără cinci albume şi EP-uri de drone/ambient/synth experimental, rezultate în urma frustrării generate de faptul că, în ciuda căutărilor, nu găseam tipul exact de muzică necesar pentru a mă satisface în acele momente. Aşa că am zis c-o să-mi fac singur muzica preferată.

Spaceports & Distant Colonies vine după o pauză de aproape un an în care am stat departe de orice înseamnă producţie muzicală, preferând să mă concentrez pe ascultat. În urma unor descoperiri recente, am decis să abandonez (cel puţin pentru moment) piesele luuuuuuungi şi droning şi să abordez o estetică retro sci-fi mai user-friendly, cu piese scurte, bazate pe sample-uri şi loop-uri, ţesute în jurul eternei fascinaţii a cosmosului, călătoriilor interplanetare şi a sci-fi-ului, în general.

Pagina de bandcamp a Hunting&Gathering vă stă la dispoziţie pentru streaming şi download. Enjoy! Orice comentarii sau critici sunt binevenite.

Golăneală academică: Alina recenzează Specii - Uşile Vol. 1

Moto: Şi cu Alina faci o grămadă de fani / Cea mai cultivată / Regina tocilarelor / Educă golani

                                Mă acuz/ C-am scris o recenzie/ Și-am râs

                                               

                                                Specii- Ușile vol.I

            Voi dezamăgi cititorii care se așteaptă la o recenzie pertinentă a muzicii specioșilor, pentru că nu le-aș putea oferi decât o pagină de amatorie în istoria recenziilor muzicale ratate. Nu ascult prea mult hip-hop, guilty as charged, dar trebuie să recunosc că cei de la Specii mi-au atras atenția prin delirul lor verbal și asocierile cel puțin inedite de termeni, plus trecerile frecvente de la un registru la altul și apetitul pentru tonurile de filozofie. În schimb, voi developa o teorie despre mitologia care se poate decanta din versurile lor, precum și despre imaginarul pe care îl dezvoltă pe de-o parte Chimie, iar pe de alta Dragonașul.

            Aparent coregrafia versificației lor aparține zonei autoreflexive- multe touch-uri autobiografice, conștiința manevrabilității limbajului (ca autoritate prin care fiecare dintre ei își stabilește puterea și stamina în eventualitatea unui iminent battle), abordarea narcoticelor și a efectelor lor halucinogene (punctate foarte corect, de altfel- De la ketamină asta, faza-i că zburăm cu casa, sau Iau ciuperci ca laponi ca să văd ironic, Mașina timpului poate fi un ghid de buzunar în sensul ăsta: cu Heroina faci o grămadă de bani,/ Cea mai perversă, regina reginelor educă golani/ Whiskeyu maro, faci malaciuca tare ca nuca pe vene dulce ca nuga/ Si parcă nu m-aş culca../ Am cocaina mea, preferată/ Si-asta fierbe cu apă, tot dintr-o bucată, în Dia'gnoza este inclus și un episod de prețioasă pedagogie în caz de trăiri paroxistice, o parabolă a unui frate transmisă altora: În prag de supradoză își face o cafea,/ Inima bătea așa de tare, chiar nu trebuia!).

            Cu toate acestea, fiecare dintre ei exhibă o specificitate aparte: la Chimie, de multe ori, versurile vorbesc despre afaceri, stat, taxe, aventuri cu marfă ascunsă în geamantan și interpelări de telefoane, (sunt ascultat într-un Passat tunat/ am baza la pasaj/ lângă ambasadă, 2 genți în portbagaj/ și-n bagaj un pașaport și bani falși- Dia'gnoza), iar la Dragonaș lucrurile iau adesea o nuanță mai intelectualistă, se joacă cu elemente de cosmologie (Big Bang), înglobând totul într-o aură darwiniană de evoluție a speciilor, if you catch my drift. De asemenea, la Dragonaș notabile sunt și încercările de configurare a apartenenței sale la aria figurilor fabuloase: balauri, dragoni, șamani, bibani.

            Lui Chimie în schimb trecutul și viitorul îi conturează prezentul. Preferă să ne povestească ce ar vrea să se facă când crește mare: Vreau să plec în Spania (Special K house), Circul prin țară cu circul/ Ca să fac parai mai mulți ca tot nisipu-n Cipru (Făuritorul de chei), fără să uite însă să evoce constant figura maternă- spațiul matricial din care își trage seva. Trage seva, get it? Cu toate astea, îmi place că în hip-hop nimeni nu trăiește drame identitare, toată lumea știe și trezit din somn cine e și ce face, iar Mișu

Foarfecă nu e o excepție: Reprezint Constanța, mă reprezintă constanța (...) Vreau să fie clar, nu-s mafiot sau dealer cu piscină și cu vilă/ Sunt MC, nu epatez, relatez. (Sin City), a.î. notația frustă a evenimentelor cotidiene e dezideratul lui și, mai mult sau mai puțin mitomănesc sau mitocănesc, asta va și face.

            Pe de altă parte, când nu mănâncă tocăniță sublimă de la Mădălina și termină de fumat marijuana în scară, Dragoș are tripuri gen stream of consciousness în care scuipă tot inventarul farmaciei de la colț: Niște alcazopam aha/ Niște bromazepam aham/ Sau diazepam/ Niște haloperidoale aha/ Niște tussine, regenoane/ Niște zyprexa/ Ca să ai spasme să tresari/ Poate niște cipralex/ Antidepresive nu prea îl găsești în dex/ Poate niște metadonă/ Sunt Dragoș Fantomă. Pare că actul de numire obsesivă a substanțelor magice are rol incantatoriu, funcționând ca un fel de portal către lumea ideală, a Ideilor platoniciene.

            O notă de rafinament este adiția de la începutul sau finalul unor piese, în care sunt incluse scurte dialoguri cu voci grave, oraculare, de-a dreptul delicioase, de exemplu: da ce nu e aur? (întreabă o voce de octogenară arghirofilă) - va fi el, dar vorba-i că nu-l aflăm! (răspunde un glas de vânjos), vi s-a explicat o dată că esențialul la jocul de șah e deschiderea (replica e plasată la începutul piesei Șah și reverberează până la final când se aude pal des-des-chiderea), nu pot să cumpăr decât aur marcat de stat, sunt fel de fel de controale, se întâmplă tot soiul de minuni și preferata mea: da ce e mă, ce-ți veni în miezul nopții? - am venit să iau chiria (Special K house).

            Mi-au plăcut (pentru că le-am recunoscut până și eu) și inserțiile intertextuale ale prietenului chimic, de exemplu în Special K house: Numele tău e... dar n-am să-l spun, te-acopăr, aducându-i un mic tribut lui Rimaru și maxi-single-ului (așa zice wikipedia) Nu mă uita despre care se vorbea pe la colțuri cu frică și care îi făcea pe copii să plângă. Trebuie să admit totuși că din acel clip au rămas iconice pentru anii '90 vestimentația Andei Adam, hidoșenia lui Clonatu', povestea cu o Ea promisă lu' altu și acel vers resuscitat de Chimie.

            Anticarul merită o altă mențiune specială, pare o recuperare postmoderno-schizoidă a unui personaj cu semnalmente borgesiene- bătrânul anticar în care se concentrează toată înțelepciunea lumii, dar care, plasat în geografia imaginară a Dragonașului, e și cuantic și bandit și șef astral, dar și baban, rezultând un cumul de caracteristici ale unui Dyonisos care își pune nimfele și satirii să-i citească din Kant înainte de orgia cotidiană și stă la un joint de vorbă cu Morpheus, zeul viselor, slăbit de la sticla de K- două jumate/ Ulei de ciuperci - alte păcate/ Magic la venă- diavolu' frate/ ulei de hașiș- joint-uri fumate. De fapt, Dragonul jonglează cu multe imagini eminesciene, de la nebunul-filozof la dimensiunea cosmică a proiecției sale terestre (Pe cerul albastru sunt astru măiastru sihastru- Big Bang), alteori o dă eliadesc cu teorii ale cosmogoniei și ciclicității (E despre cunoaștere, cercuri, repetiții, moarte poate și renaștere...) sau mai aruncă câte o referință științifică în eter și 10 hipseri nu reușesc să o scoată- de pildă, teoria lui William James despre multivers sau aforismele relativismului (Universu depinde de sensu' pe care îl vezi tu (...) Nu există un sens fix/ Lucrarea continuă, faci parte din mix). Plus de asta, Dragonașul mizează mult și pe ideea de metatext, își comentează propriile tehnici, apostrofându-se când verbozitatea excesivă își pierde fluiditatea- M-am dus aiurea și plasând adagii a la Gherguț- La prima oră îmi beau cafeaua/ La a doua oră îmi fac damblaua/ Am fugit de rima aia direct cu davaua. (Spiridușu) Dacă tot eram la Spiridușu, trebuie să menționez că m-a uimit trecerea lui 47 de la un ton la altul, solemn și superior la început, dar finalizând cu o descărcare emoțională cel puțin intempestivă. Btw Mădălina dragă, întoarce-te la el!

            În ceea ce privesc elementele formale, pe lângă obișnuitele interjecții de tipul yo,yo, ah,ah, apare și emblematicul braa (cu variantele brap și pra), antrenând vibrații respectabile prin pronunțarea alăturării consonantice b și r, b- consoană oclusivă bilabială sonoră, iar r-consoană vibrantă alveolară, efectul asocierii lor fiind unul de-a dreptul exploziv. Bună alegere fonetică, motani!

            Ca elemente de prozodie, primează, desigur, rima interioară, pentru a asigura flowul superflu. Fonetic, sunt prezente deseori asonanțe (am un flow super flu fluid ca un fluviu) și aliterații (Sunt toxic ca clorul, taios ca toporul,/ Fac rap, şi v-atac c-un baltag din bazar/ Bajca, că bag praf, sunt bastard ca Balzac), unele alese pe sprânceana lichidității lor, altele forțate și îngrămădite în fraze cu topică scrintită.

Check this out:

Ești off tOPic c-aduc POtOPul și focul

Te POt tOPi, nu mă POt OPri

Te POtolim, stăm în fotolii. - un sample de alternanță perfectă între op și po.

            Albumul Ușile vol.I a însemnat și demararea unui joculeț destul de extins în care eu și prietenul .chester am împrumutat diferite versuri pe care le-am parafrazat după bunul plac, iaca-șa:

am un job de fiță

măi fetiță

parcurg romane

ca Nicoliță.

Corny Big cu Cola, nu strânge molarul,

ia cârnăcior de bere, muștar iute ca zarul,

Toarnă pe gât să ți se zică Marfarul.

Si ce frumos când e iarnă afară,

Și eu mănânc Corny Big fix la mine în scară.

Bumbumbumbumbum-bumbum-bum-bum

Când mai scoți Prodane un volum?

Din scară de la mine și pân la Vârfu Omu

Pace de la Marco, Blondy și Chest0ru!

Și circul prin Sam&Max cu mouseul man

Ca să trec un level mai greu ca burta lui Cartman

Ăsta e principiul chestore ține minte

Nu plecăm, ne gâdilăm și nu ne înfometăm.

Pace pentru sora de la Muzeul de Artă Populară

Care știe tradițiile și icoanele pe dinafară

Pace pentru frații din Rocknrolla

Pardon, small dickie cu prefixul ola!

Te acuz c-ai furat un pisoi și ai râs

C-ai luat de la mama și de la tatăl lui tot ce-au strâns

Oare cât lăptic ai lins

Câte șmecherii ai făcut dinadins.

Recent Shit III - Stoner Daze

Suntem în 27 august, iar vara se apropie în mod oficial de final. Mi se pare absolut imperativ ca ultimele  zile de vară să fie petrecute pe fundal de stoner rock, genul care capturează cel mai bine atmosfera zilelor toride de iulie, când tot ce vrei este să stai degeaba alături de o bere rece. Pentru a treia iteraţie a Recent Shit-ului tradiţional, voi povesti cam ce ascult zilele astea, în principal trupe megacunoscute de stoner rock. Megacunoscute, dar esenţiale, fără îndoială. Să purcedem!

Kyuss - Blues for the Red Sun (1992) 

Kyuss sunt trupa chintesenţială a genului stoner rock şi mă închin la altarul lor de vreo doi ani încoace, când i-am descoperit graţie unui alt blog, tot într-o zi de vară. Nu numai că numele Kyuss a devenit sinonim cu stoner rock, dar line-up-ul trupei constă exclusiv din indivizi a căror şmekerie întrece orice limită a imaginaţiei umane şi care, după dizolvarea Kyuss, au format o basculă de alte trupe super tari. Vocalistul John Garcia este o legendă vie şi a cântat în trupe precum Slo Burn, Unida sau Hermano, chitaristul Josh Homme este extrem de cunoscut pe plan muzical, punând umărul la constituirea unor trupe precum Eagles of  Death Metal, Queens of the Stone Age (din care face parte şi bassistul Nick Oliveri) sau Them Crooked Vultures, iar toboşarul Brant Bjork este şi el o vedetă incontestabilă a scenei stoner. 

Blues for the Red Sun, lansat în 1992, face parte din Sfânta Treime a trupei, alături de albumele Wretch şi Welcome to Sky Valley (nu mi-a plăcut niciodată prea mult ...And the Circus Leaves Town). Simplu spus, Blues for the Red Sun conţine o cantitate impresionantă de cântece memorabile, cum sunt 50 Million Year Trip, Green Machine, Thong Song sau Allen's Wrench, toate fiind cocktail-uri explozive de acid rock, space rock şi doom metal. Mulţumită lui Josh Homme, care a decis c-ar fi o idee bună să-şi conecteze chitara la un amplificator de bass, întregul album are un sound foarte down-tuned, elementul psihedelic fiind adus în ecuaţie de pedalele de fuzz şi wah-wah. Vocea fantastică a lui John Garcia se mulează perfect pe sound-ul instrumentiştilor, întâlnirea celor patru fiind probabil rezultatul unei riguroase planificări divine. GG, God! Pe scurt, Blues for the Red Sun este unul din acele albume stoner rock absolut esenţiale şi ar fi una din primele alegeri pentru lista de albume de luat cu mine pe o insulă pustie. Să le dea Dumnezeu sănătate!

Slo Burn - Amusing the Amazing (1996) 

Slo Burn a avut o existenţă scurtă, de doar un an, fiind produsul lui John Garcia, care era nerăbdător să continue exersarea talentelor sale vocale după dizolvarea veteranilor de la Kyuss. Amusing the Amazing este singurul EP al trupei şi constă din patru piese stoner rock destul de asemănătoare cu muzica celor de la Kyuss, doar că abordează un stil ceva mai direct, preferând să renunţe la orice fel de complexitate şi să bage doar riff-uri fuzzy şi distorsionate. Apoi venea John Garcia, băga nişte versuri cu vocea lui fantastică şi atât. Albumul full-lenght promis nu s-a mai materializat, trupa dându-şi duhul în anul 1997, dar, judecând după Amusing the Amazing, probabil ar fi fost un album destul de tare. Păcat.

Unida - Coping with the Urban Coyote (1999) 

Unida a luat fiinţă după dispariţia Slo Burn şi, aţi ghicit, tot John Garcia este maestrul de ceremonii, Coping with the Urban Coyote fiind un mix viguros de heavy metal şi stoner rock, plin de riff-uri contagioase şi ajutat de o producţie impecabilă, care lasă low end-ul să respire. John Garcia este în formă maximă alături de Unida, reuşind să întregească o atmosferă grunge fantastică. Per total, albumul ăsta a fost o surprisă extrem de plăcută pentru mine. 

Hermano - Dare I Say... (2005) 

Hermano este probabil cel mai agresiv proiect în care a fost implicat John Garcia, trupa combinând cu abilitate stoner rock-ul şi hard rock-ul, conferindu-le nuanţe din cele mai diverse, de la punk la blues rock. Dare I Say... este al doilea album al trupei şi constă dintr-o diversitate impresionantă de sunete: de la imnuri stoner rock hiperactive precum Angry American sau Cowboys Suck la piese blues rock megagroovy precum Life sau chiar piese precum Quite Fucked, o piesă scurtă, rapidă şi violentă unde Garcia înjură fără încetare, albumul oferă o varietate rar întâlnită şi, mai presus de toate, măiestrie muzicală. Chiar dacă John Garcia este, ca de obicei, nucleul trupei, sound-ul Hermano n-ar putea exista fără riff-urile fierbinţi ale chitariştilor. Recomandat!

Fatso Jetson - Stinky Little Gods (1995) 

Fatso Jetson este rezultatul colaborării verilor Mario şi Larry Lalli, originari din Palm Desert, California. Frustraţi de faptul că erau izolaţi şi că trupele nu prea aveau unde să-şi expună muzica, au decis să deschidă un club de rocări în deşert şi apoi s-au gândit "ce naiba, hai să ne facem şi o trupă!". Este foarte clar că Fatso Jetson n-au niciun chef de etichete şi că vor să cânte fix ce au chef, amestecând cu nonşalanţă genurile între ele. Stinky Little Gods este albumul lor de debut şi este un cocktail psihedelic de stoner rock, country şi surf rock care nu este întotdeauna uşor de ascultat, dar care oferă, fără îndoială, propriile recompense. 

Monster Magnet - Powertrip (1998) 

Monster Magnet nu m-au captivat din prima. Ascultasem mai demult albumul lor de debut, Spine of God, şi nu m-a impresionat cu nimic. Cu Powertrip, însă, golanii m-au apucat din prima şi m-au dat cu capul de tejgheaua barului până am început să ţip că da, Monster Magnet sunt şmekeri. Stoner rock cu un iz puternic de heavy metal old-school (sau invers), riff-uri demenţiale, mult crunch şi un vocalist extrem de energic care arată ca un Dave Grohl mai gras. Reţeta succesului, să moară calu'.

Clutch - Clutch (1995) 

N-am apucat să-i aprofundez prea mult pe Clutch şi nu vreau să vorbesc din fund, aşa că o să mă rezum la a spune că par cu siguranţă interesanţi. Cântă un amestec bizar de stoner rock, heavy metal, funk rock şi blues şi au versuri faine în care fac mişto de tot felul de lucruri, încorporând chestii religioase, mitologice şi istorice. Cred că merită urmăriţi, dar nu prea am avut timp de ei.  

  

Spirit Caravan - Jug Fulla Sun (1999) 

Spirit Caravan sunt o trupă de stoner doom avându-l ca vocalist pe legendarul Scott "Wino" Weinrich (Saint Vitus, The Obsessed, The Hidden Hand). Albumul lor de debut Jug Fulla Sun este recomandarea ideală pentru oricine caută stoner doom infuzat cu sound-ul de classic rock. Nu-i pic de bullshit aici. Spirit Caravan sunt nişte moşnegi nostalgici care cântă muzică pentru moşnegi nostalgici. Eokbă.

Karma to Burn - Karma to Burn (1997) 

Karma to Burn sunt vedete incontestabile ale scenei stoner rock, cunoscuţi pentru stoner metal-ul lor instrumental, heavy as fuck, lipsit de compromisuri. Albumul omonim de debut este special, fiind singurul album unde au angajat un vocalist pe nume Jay Jarosz, în defavoarea lui John Garcia, care dăduse şi el probă pentru trupă, probabil din cauză că nu putea să stea nici măcar 10 minute fără să cânte pe undeva. Jay Jarosz se descurcă şi el ireproşabil, din fericire, astfel că primul album Karma to Burn a rămas o experienţă memorabilă şi m-a făcut să promit că le voi parcurge întreaga discografie. 

Nebula - To the Center (1999) 

Nebula cântă ceea ce aş numi garage stoner rock, oricât de stupid ar suna. Riff-uri furioase, psihedelice, tobe frenetice, mult fuzz, mult distors şi un feeling general de "trei gagii cântând într-un garaj, fără să le pese de nimic". În plus, vocalistul Eddie Glass a cântat la chitară în cadrul grupului de stoner/skater rock Fu Manchu, deci recomandările lui sunt mai mult decât bune. Per ansamblu, To The Center este un album plăcut, iar eu l-am ascultat pe o căldură infernală, la ora 16, în timp ce mă întorceam beat acasă. A fost... interesant. 

---

Whew! Cam ăsta a fost Recent Shit-ul centrat pe stoner rock. Sper că v-am făcut atenţi cu privire la câteva trupe foarte tari şi, dacă le-aţi ascultat deja, respekt. Deja stau de două ore la articolul ăsta, aşa că închei aici. Mă duc să mai caut nişte trupe băşite de electronica. Hăhă. 

Cloudfractal - The Lake EP (2011)

Trance/Goa trippy as shit de la tipul din spatele ClosedEyeVisuals. Nu ştiu absolut nimic despre genul ăsta, în afară de faptul că megacelebrităţile asociate nu sunt chiar aşa de şmekere. Surprize plăcute pot apărea peste tot, inclusiv de pe un forum tenebros aflat în imediata vecinătate a anusului internetului, iar Cloudfractal este una dintre ele. Tot ce vreau acum este întuneric total, un cocktail colorat şi strobe lights.

Şi ţineţi minte: este ok să ascultaţi house, atâta timp cât este obscur şi foarte, foarte băşit.

http://www.mediafire.com/?cxqycfr7q0h1oc6 

The Black Keys - Thickfreakness

Am ascultat discografia The White Stripes ani în şir, de la un cap la altul. Nu ştiu exact ce-mi place la ei; uneori mă atrage sound-ul lor sudist cu influenţe de blues , nefinisat, de o rigiditate dusă la perfecţiune sau pur şi simplu carisma pe care Jack White o transpune în versurile şi subiectele pe care le abordează. I-am ascultat şi ascultat şi ascultat sperând că Jack n-o să se mai fută atâta cu side-projecturile lui pe care le abandona după un album lansat şi o să scoată într-un final ceva nou cu White Stripes. Apoi s-au despărţit.

În acel moment mi-am zis : trebuie să existe şi alte trupe de genul ăsta. E imposibil ca nimeni să nu se fi gândit să combine blues-ul cu garage indie-ul modern. Chiar n-au inspirat pe nimeni, n-aveau nicio concurenţă ?

Şi-aşa am dat peste mai puţin celebrii The Black Keys, un duo format în urmă cu zece ani din chitaristul/vocalistul Dan Auerbach şi toboşarul Patrick Carney. S-au remarcat de-a lungul anilor prin sound-ul lor nefinisat, brut şi bluesy, lipsit de bass şi de masterizări pretenţioase. În momentul de faţă au un palmares format din şase albume de succes, numeroase premii şi o futonă de melodii pe soundtrack-urile cine ştie câtor filme, seriale, jocuri şi reclame.



Pentru lecţia de astăzi am ales Thickfreakness , cel de-al doilea album al trupei, pentru că m-am săturat să scriu despre albume de debut. Spre deosebire de energia controlată şi subtilitatea primului album, The Big Come Up, de data aceasta băieţii îşi flexează muşchii şi o iau razna cu piese aventuroase şi pline de adrenalină, numai bune de ascultat noaptea, pe motocicletă, pe un drum de ţară ce duce spre cel mai jegos şi rău famat bar din zonă.

O temă anume nu există şi nici nu şi-ar fi găsit locul aici. Albumul nu ne plictiseşte cu iubiri eşuate, comentarii sociale şi politice, atacuri la adresa cosumerismului şi urbanizării iminente a zonelor rurale, 11 septembrie, Iluminatii, masonii, Rosicruciaţii sau alte chestii triviale. Totuşi, dacă aş putea să-i fac o categorisire mai concretă, aş zice că este un album de motociclişti d-ăia pletoşi cu geci soioase , iar piese ca Hard Row , şi Set You Free par a-mi susţine argumentul. După cum am zis şi mai sus, spiritul acestui album este unul de rebeliune, energie şi golăneală (exercitate de piesele prezentate anterior) , cu momente de repaus (pe care eu le asociez cu mahmureala de după o noapte de smardoială şi băutură) oferite de piese precum Hurt Like Mine şi Everywhere I Go , ca într-un final, Thickfreakness să-şi dea ultima suflare de golăneală cu No Trust .

Pentru ca albumul să fie şi mai autentic, Thickfreaness a fost înregistrat în nici mai mult nici mai puţin de 14 ore, pe un Tascam 388 (o sculă de pe la începutul anilor ’80 ) aşa că nu avem un sunet old-school doar cu numele şi genul. Vocea lui Dan Auberbach, deşi nu deosebită, îşi face treaba şi ne arată potenţialul pe care l-a confirmat pe viitoarele albume .

Thickfreakness , chiar dacă nu debordează de originalitate, merită ascultat pentru execuţia lui excelentă atâta timp cât îl iei pentru ceea ce este : un album de rock cu influenţe puternice de blues care respectă tradiţia genului prin sound şi aranjament, dar îi şi adaugă ceva elemente moderne care îmbunătăţesc experienţa.

Troglodyte - Welcome to Boggy Creek (2011)

După o noapte de amestecat tot soiul de băuturi bizare, iaurturi de fructe şi pizza, urmată de doar trei ore de somn prinse în intervalul orar 7-10, nu prea am chef de nimic altceva decât să stau degeaba, să dau F5, să-mi verific blogurile preferate şi să ascult nişte death metal american modern, rudimentar, plin de răcnete, breakdowns, mindless chugging şi pig squeals, care alege să cânte exclusiv despre întâlniri violente cu Sasquatch, fără să fie foarte decis dacă vrea să adopte o postură serioasă - după cum sugerează muzica - sau dacă vrea să bage caterincă proastă, ca pe Frightmare, după cum ai crede citind versurile. Ăştia sunt Troglodyte, ăsta e Welcome to Boggy Creek. Are doar 26 de minute şi probabil că se încadrează în categoria albumelor pe care le asculţi o singură dată, fiind atras de copertă şi de tematică, după care uiţi de el.

  It's not just good, it's good enough! 

Şi-ar merge şi nişte Burger King...

Truckfighters - Gravity X (2005)

La fel ca Dozer, suedezii de la Truckfighters sunt nişte suedezi din Suedia care cântă un stoner rock fantastic şi-ţi dau arşiţă veritabilă ca pe California, de nici n-ai zice că provin dintr-o ţară scandinavă. N-am chef să scriu mult că mi-e somn, dar ajunge să ştiţi că, dacă apreciaţi trupe precum The Atomic Bitchwax, Kyuss sau Monster Magnet, o să apreciaţi şi sunetul fuzzy, amplu, spaţial, al celor de la Truckfighters. Şi până la urmă, îşi spun Truckfighters. Nu au cum să nu facă stoner rock tare cu un asemenea nume.

Pygmy

Ziua de azi este una foarte specială, căci tocmai s-a petrecut un featuring de zile mari, http://cu-mausul-in-lanul-de-secara.blogspot.com/  găzduind prima mea recenzie evăr la o carte, Pygmy-ul lui Chuck Palahniuk. Treceţi de citiţi ca să aflaţi de ce Chuck Palahniuk este un douchebag, apoi mai zăboviţi o vreme şi delectaţi-vă cu recenziile hardcore ale Alinei şi cu poezia avantgardistă a lui ola small dickie.

Pax.

PUSSIUSIC

Pe vremuri, în the mid '00s, o ardeam obscur pe un forum penal care cică se ocupa de grafică digitală şi de-alea, dar în principal era un loc unde o grămadă de indivizi ciudaţi (cei mai mulţi din SUA) vorbeau despre adidaşi scumpi şi jocuri de Xbox 360. Printre numeroasele threaduri despre tricouri de firmă, filme exotice din Europa şi gif-uri bizare, îşi făcuse loc şi un "POAST UR MUZIK" thread, unde fiecare îşi împărtăşea eforturile muzicale. Nu erau prea mulţi participanţi la petrecere, dar unul din ei mi-a atras atenţia. Nu mai ştiu cum îşi zicea pe forum, dar mi-aduc aminte limpede de proiectul lui muzical intitulat PUSSIUSIC.

Evident că am fost intrigat la maxim de nume, aşa că am descărcat curios cele câteva piese pe care le urcase pe megaupload, am dat boxele mai tare şi am dat play. Imediat după aceea, a trebuit să le dau brusc mai încet, pentru a nu ridica suspiciuni asupra activităţilor mele din spatele uşii închise a camerei. Aparent, PUSSIUSIC înseamnă beat-uri hip-hop şi sample-uri din filme porno. Rezultatul este surprinzător de ambiental şi nici pe departe atât de ofensiv pe cât s-ar putea crede. Poate că n-am umblat eu pe unde trebuie, poate că s-a mai făcut de miliarde de ori lucrul ăsta înainte, dar nu mai auzisem până atunci (şi nici de atunci încolo, excepţie făcând poate The Sexorcist al lui Necro) o piesă ambientală drăguţică peste care au fost împrăştiate gemetele satisfăcute ale unui bărbat dezbrăcat sau zbieretele frenetice ale neesenţial cărei actriţe porno anonime. Cum spuneam, nu este atât de hardcore pe cât sună, iar piesele sunt foarte scurte, deci PUSSIUSIC este numai bun pentru o sesiune rapidă de ascultare, încheiată, cel mai probabil, printr-un "wtf" sec şi un replay.

Aveţi aici colecţia mea personală de PUSSIUSIC, adică cinci piese pe care le-am adunat cu mânuţa mea de pe forumul ăla. Nu ştiu dacă a făcut şi alte piese în afară de astea. Din câte ştiu eu, a renunţat destul de repede la proiect. Aparent, a început să ia muzica electronică mai în serios, astfel încât acum a devenit DJ, operând sub pseudonimul DSTRYD. Are şi un blog şi un soundcloud unde-şi postează chestiile recente.

http://dstryd.tumblr.com/ 

http://soundcloud.com/dstryd 

Cred că mă duc să mai dau F5 pe tagmonkey...

Acid Witch - Witch House / Midnight Mass

Acid Witch mi-au masacrat colonul în 2008 cu albumul de debut Witchtanic Hellucinations, o porţie generoasă de doom/death ocult şi psihedelic ce se lega de absolut orice are legătură cu vrăjitoria: arderi pe rug, ceaune bolborosinde, mâzgă verde, mături zburătoare, poţiuni magice, peşteri puturoase şi vrăjitoare cu nas coroiat şi ţâţe până la genunchi. Tematica lor, combinată cu riff-urile zdrobitoare, clapele cheesy şi producţia "noroioasă", a dat naştere unui album extrem de atmosferic care a căpătat ceva atenţie binemeritată.

Anul 2009 a adus cu el EP-ul intitulat Witch House, care conţine două piese în stilul inconfundabil Acid Witch. Piesa omonimă este un număr sludge monolitic, târându-se într-un ritm încet, dar susţinut de-a lungul a patru minute jumate. Ornamentul obligatoriu al clapelor aduce piesa în teritoriul old-school familiar, atmosfera delicioasă de film horror penal din anii '80 fiind completată de un solo hipnotizant, care te poartă, precum Charon, drept către a două piesă. Worship the Worm contemplează soartă noastră finală, a tuturor, destinul nostru implacabil ce ne hărăzeşte să devenim, mai devreme sau mai târziu, hrana viermilor şi a ţărânei. Este şmekeră, fără doar şi poate, dar preferata mea rămâne Witch House. Producţia este oarecum raw, sunetul este parcă mai murdar decât pe Witchtanic Hellucinations, dar nu într-atât încât să nu poţi savura pe deplin gigigi-urile trupei. Per total, Witch House merită ascultat, dar cele două fărâme de piese se termină imediat, cele 8 minute de muzică fiind mult prea puţin pentru un fan Acid Witch.

 Midnight Mass, din 2010, oferă din prima ceea ce mi-am dorit şi nu a existat pe Witch House: un intro atmosferic, plin de clapele creepy marca Acid Witch, alături de un discurs al unui nene, tratând existenţa vrăjitoarelor în  zilele noastre. Exact ce-aveam nevoie, mă, cu excepţia faptului că unele fraze sunt repetate de mai multe ori, fără vreun efect stilistic deosebit. Midnight Mass explodează într-o frenezie de riff-uri down-tuned, clape şi growl-uri infernale, creând un ritm primitiv, aproape tribal. Fix ce trebuie, gen. To Magick, Sex and Gore preia apoi ştafeta şi continuă asaltul death doom, servind nişte riff-uri ciclopice care-ţi dărâmă pereţii şi te forţează să te faci mic sub pat. Producţia este lo-fi şi aproape te zgârie-n urechi, dar la modul bun, iar instrumentele şi vocile sunt perfect balansate. Nu ştiu dacă Midnight Mass este mai bun decât Witch House, mai degrabă le privesc ca pe o pereche complementară, venită să vestească şi să îndulcească aşteptarea celui de-al doilea album full-lenght Acid Witch, lansat în 2011 şi intitulat Stoned.

Va urma...

Dozer - In the Tail of a Comet (2000)

Probabil că mi-ar plăcea mult mai mult verile dacă aş avea în garaj o decapotabilă roşie. Soarele arzător n-ar mai fi deloc o problemă. Mi-aş pune ochelarii de soare, m-aş descheia la cămaşă, mi-aş pune o sticlă de tequila după ureche şi aş goni fără ţintă în rechinul meu roşu, cu Dozer bubuindu-mi nervos din casetofon. Înainte să-i ascult, credeam că din Suedia vin numai ABBA şi death metal fain. Acum am văzut adevărul curat: din Suedia vine şi stoner metal-ul, iar Dozer sunt profeţii lui, cocoţaţi sus în vârful Muntelui Belea şi ţinând în mâini albumul lor de debut, In the Tail of a Comet, o colecţie furioasă, energică şi totalmente headbanguibilă (ăsta nici măcar nu e un cuvânt, lol!) de riff-uri super tari şi percuţie distrugătoare care te vor face fan Dozer de la prima ascultare.

Dacă Kyuss sunt stonerii băşiţi care stau pe canapea şi fumează iarbă toată ziua în timp ce se uită la desene animate, Dozer sunt golanii care trec în viteză pe lângă maşina maică-tii pe şosea într-un monster truck, înjurând şi scoţându-şi bucile pe geam, îndreptându-se către plajă, unde au de gând să bea până se fac muci, să agaţe tipe în bikini şi să se ia de grupuri inocente de semiturişti asezaţi arăbeşte pe păturici.

FUTDA

Rompeprop - Gargle Cummics (2010)

Starting as a threesome; Jores du True (drums), Dirty Dr. Dente (guitar) and Steven Smegma (gargling) wanted to create the kinda music they love the most; partygroovin goregrind with sick downtuned vomit vocals. - last.fm

Mi-ar fi plăcut şi mie să am o idee atât de limpede asupra identităţii mele încât să ştiu, cu o claritate şi specificitate extremă, fix tipul de muzică pe care mi-aş dori să-l creez. Şi ar fi fost cu adevărat uimitor să găsesc încă două persoane care să împărtăşească viziunea mea despre cum ar trebui să sune muzica. În fine, nu toţi avem noroc în viaţă, dar mă bucur pentru Rompeprop, care au lansat în 2010 al doilea album full-lenght din cariera lor, Gargle Cummics.

Mai toţi cei care au ascultat Gargle Cummics sunt de părere că este un album groovy şi distractiv, capabil să te ţină în priză de la început şi până la sfârşit. Fute-m-ar caii, însă, căci mie chiar nu mi s-a părut cine ştie ce, ba chiar m-a plictisit. Mi-au plăcut vocile (nişte gâlgâieli pitch-shift-uite care par emise din colonul unui zombie lovit de dizenterie care se îneacă), în special faptul că vocalistul ştie să imprime un simţ al ritmului vomit vocals-urilor sale. Din păcate, pe partea instrumentală, lucrurile stau anost rău de tot: tot ce vine dinspre amplificator este chugging, chugging şi iar chugging, bass-ul nu iese cu nimic în evidenţă, iar bateristul se mulţumeşte să bată nişte pattern-uri simpliste, fără niciun fel de variaţie sau culoare. Nici din punct de vedere compoziţional lucrurile nu stau mai bine, astfel încât toate piesele au la bază o structură simplă care nu variază absolut deloc pe parcursul albumului. Nesurprinzător, cântecele seamănă foarte mult între ele şi, ca urmare, îţi intră pe-o ureche şi-ţi ies pe cealaltă. Cam dezamăgitor să constaţi că, într-un album întreg, nu găseşti un solo sau un riff memorabil. Singura piesă de care-mi aduc aminte este Achmeds Aruem (The Perfect Moshlimb), dar doar pentru că începea cu un sample din Team America: World Police.

Gargle Cummics este ok pentru neanderthalii care au nevoie doar de trei acorduri chugguite ad infinitum pentru a face furii, frate!, iar ca trupă live par destul de distractivi, însă Rompeprop nu pot spera să atragă atenţia unui ascultător mai cu discernământ, care îşi doreşte ceva mai mult decât 14 piese care sună exact la fel. Cel puţin coperta e tare.

The Atomic Bitchwax - The Atomic Bitchwax (1999)

Nu ştiu ce-i ăla bitchwax şi nu ştiu de ce e atomic, dar ştiu că The Atomic Bitchwax sunt una din acele trupe masive ale genului stoner rock de care nu m-am apropiat până acum din lene şi din cauză că eram prea ocupat să ascult tone de death metal. Dar eokbă, că am ajuns acuma şi la ei şi mi-a plăcut de ei.

Cei care preferă cântece "concentrate", structurate riguros, trebuie să ştie că nu prea au ce căuta în compania The Atomic Bitchwax, căci cei trei magnifici sunt adepţii jam-urilor prelungite, combinând cu abilitate rock'n'roll-ul şi desert rock-ul într-un cocktail volatil, bogat în texturi, nuanţe şi, mai ales, riff-uri! Căldări de riff-uri! Riff-uri peste tot! Riff-uri pe canapea! Riff-uri pe lustră! Riff-uri în frigider! Riff-uri în oala cu ciorbă! Secţiunea de ritm ocupă locul secund, lăsând chitara în lumina reflectoarelor, liberă să erupă gigatone de riff-uri explozive care-ţi prăjesc creierul şi te trimit în mare viteză către o călătorie cosmică imposibil de uitat, ce te va convinge că The Atomic Bitchwax îşi merită fără îndoială locul în galeria monştrilor stoner rock care merită veneraţi şi consumaţi hulpav.

Prima piesă, Stork Theme, dă tonul unui album ce nu pune prea mare preţ pe momentele de acalmie, acestea fiind puţine şi scurte. În schimb, The Atomic Bitchwax preferă să compună piese încărcate de energie şi să se lase în voia inspiraţiei, dând naştere unei atmosfere frenetice, psihedelice, spaţiale şi trippy as fuck, unde până şi versurile îşi fac destul de rar apariţia. Chitara fuzzy şi feedback-ul sunt actorii principali de pe albumul de debut The Atomic Bitchwax, un album care va fi cu siguranţă pe placul celor care apreciază o porţie generoasă de stoner rock instrumental. Ah, şi am uitat să menţionez solo-urile megatari, care amintesc de cele ale legendarului Tony Iommi. E ce trebuie, bă.

ClosedEyeVisuals - Mighty Krishna (2011)

Eurodance/Electronica/House obscur ca dracu (serios, are două plays pe last.fm)  dar buuuuuuun. Super acid, plin de cybervocals şi hyperpumping - rahatul ăsta te face să-ţi iei nişte brăţări fosforescente şi să dansezi Futterwackenul cum n-ai mai făcut-o niciodată.

PUMP IT UP