May 23, 2011

Ghost - Opus Eponymous



Suedezii de la Ghost sunt una din cele mai hype-uite trupe ale ultimilor ani. Apăruţi de nicăieri, ascunzându-şi identităţile adevărate sub robe negre şi aparent conduşi de versiunea satanică a Papei Benedict al XVI-lea, Ghost au devenit aproape peste noapte vedete. Nici eu, nici altcineva nu cred că poate arăta exact elementul sau cumulul de elemente care au condus la popularitatea lor enormă, dar nu despre asta discutăm aici. Cert este că au reuşit să împartă comunitatea de rocări în două pături distincte: una care afirmă că Ghost este cea mai şmekeră trupă a secolului nostru, alta care strâmbă din nas la modul elitisto-indiferent şi este de părere că Ghost este câcat pur, adus la viaţă prin magia neagră a marketing-ului.



Evident, extremismul este un lucru urât, iar eu nu ader la niciuna din aceste două şcoli de gândire. Opus Eponymous este albumul lor de debut şi a fost lansat în anul 2008. Ceea ce iese cel mai mult în evidenţă la Ghost (în afară de vocalistul lor, hurr durr) este tematica satanică extreeeeeeeeem de siropoasă, versurile vorbind exclusiv despre ritualuri satanice, demoni, sacrificii umane în numele ghiavolului şi Báthory Erzsébet.

"This chapel of ritual
 Smells of dead human sacrifices
 From the altar bed
 On this night of ritual
 Invoking our master
 To procreate the unholy bastard"
(Ritual)

"Lucifer
 We Are Here
 For Your Praise
 Evil One

 Our Conjuration Sings Infernal Psalms
 And Smear The Smudge In Bleeding Palms"
(Con Clavi Con Dio)


Totul este foarte clişeic, după cum se vede, dar, cumva, satanismul lor cu arome fructate şi glazură de caramel, împreună cu muzica, dă naştere unei atmosfere foarte stranii, de catedrală abandonată unde se adună noaptea spiritele malefice ca să-ţi şuşotească în ureche şi să-ţi dărâme veioza de pe noptieră.

Muzical vorbind, avem de-a face cu un amestec drăguţel de classic rock şi heavy metal, cu ceva arome de Blue Oyster Cult şi cam orice altceva înseamnă 70s rock. Muzica este propulsată de nişte riff-uri classic rock nu foarte originale, însă care-şi fac bine treaba, alternate cu nişte pasaje melodice excelente. Vocalistul, înfofolit în nesfintele veşminte papale, abordează aproape tot timpul un registru "curat", vocalizele mai dure făcându-şi apariţia doar rareori. Vocea sa este caldă şi melodioasă şi contrastează într-un mod foarte plăcut cu versurile cântate. Întregul album sună mai limpede ca apa unui pârâu montan: fiecare instrument se aude clar în mix, inclusiv bass-ul, care are o prezenţă mai mult decât satisfăcătoare. Vocile, înecate în reverb şi delay. sunt în fruntea mixului, amintind de muzica pop, dar fără să fure complet lumina reflectoarelor. În plus, avem şi clape, realizate cu mult bun gust, care completează în mod fericit atmosfera ocultă a discului.

Structura pieselor este una simplă, întâlnită pe toate drumurile, şi anume modelul intro-verse-chorus-verse-chorus-bridge-chorus. Dar, dată fiind abundenţa de trupe din sfera metal care se laudă cu structuri care mai de care mai atipice ale cântecelor, soluţia aleasă de Ghost pare, în mod paradoxal, originală. Toate cântecele de pe Opus Eponymous sunt incredibil de catchy: fie că vorbim despre refrenurile fantastice de pe "Ritual" sau "Stand By Him", riff-urile care amintesc de stoner rock de pe "Con Clavi Con Dio" sau extrem de atmosferica "Genesis", fiecare piesă are ceva special de oferit şi-ţi rămâne întipărită în memorie fie că vrei sau nu.

Iar asta este probabil cea mai mare calitate a lui Opus Eponymous: este diferit şi este memorabil. Refrenurile te prind atât de repede încât te trezeşti fredonându-le fără să-ţi dai seama, iar contrastul dintre vocea Pontifului Infernal şi conţinutul liric supercheesy funcţionează neaşteptat de bine. Se vede că imaginea şi conceptul Ghost sunt lucrate cu migală şi atenţie: totul, de la coperta albumului şi până la design-ul tricourilor, denotă un simţ artistic bazat pe dictonul "less is more", cuplat cu un simţ ager al marketingului. După cum bine a remarcat un reviewer, coperta albumului de faţă constituie o lecţie dată tuturor trupelor care aleg să folosească coperte extrem de încărcate, realizate de oameni cărora le place să deschidă Photoshop şi să folosească absolut fiecare filtru grafic pe care-l au la dispoziţie. Artwork-ul albumului suedezilor de la Ghost este simplu, elegant şi atrăgător. Revenind la muzică, toate piesele se învârt undeva în jurul a 3-4 minute, aşa că Opus Eponymous este un album relativ scurt (aproape 35 de minute), dar asta înseamnă şi că nicio piesă nu plictiseşte, ci îţi lasă un gust dulceag de "mai adă". 

Şi exact asta sper să se întâmple. Aştept cu nerăbdare un nou material Ghost, mai lung şi mai bun. Opus Eponymous este un album de debut excepţional care confirmă faptul că Ghost au un potenţial imens şi ar fi păcat ca tot hype-ul ăsta să fie degeaba. Ah, şi, la fel ca stimabila Alina Pixcupescu, mi-ar plăcea ca vocalistul să-şi lege mitra de cap cu un elastic sau ceva şi să conceapă nişte mişcări scenice puţin mai elaborate. Datul mistic din mâini e frumos şi astea, dar cred c-ar putea învăţa câte ceva de la Attila Csihar. În rest, de Ghost, ca şi de morţi, numai de bine! 

It's the night of the witch tonight!



. 

May 19, 2011

Macabre - Dahmer


Macabre sunt una din acele bijuterii rare ale death metal-ului, după cum am descoperit recent, care se evidenţiază clar în cadrul genului. S-au format în Chicago în anii '80 şi, surprinzător, n-au avut parte de nici o schimbare de line-up în toţi anii ăştia. Muzica lor împrumută elemente din death metal, thrash metal şi grindcore, dar ceea ce-i face speciali este atitudinea lor relaxată şi plină de umor atunci când vine vorba de muzică. Şpârla lor cu criminalii în serie poate părea cheesy, dar în cazul lor funcţionează foarte bine: este incredibil ce minuni pot apărea atunci când nu te iei prea tare în serios. Macabre nu se sfiesc să-i mai dea dracu' pe rocării adevăraţi lol, încorporând cântecele pentru copii şi alte porcărele complet caraghioase în muzica lor. În plus, ştii că n-o să ai parte de tr00 fvcking methull de la o trupă al cărei baterist îşi spune Dennis the Menace, deci poţi să te duci acasă chiar acum. Macabre cântă un stil aparte de comedic metal, iar dacă nu-ţi convine, jet.


Dahmer a apărut în anul 2000 şi, spre deosebire de celelalte albume ale trupei, nu este o colecţie de cântece despre diverşi ucigaşi în serie, ci este un album-concept, o biografie muzicală a lui Jeffrey Dahmer. Umorul bolnav al celor de la Macabre impregnează fiecare secundă a discului, versurile fiind un festival neîntrerupt de hohote. Este extrem de greu să încadrezi albumul ăsta în vreun gen. Să zicem că vreo câteva piese ar putea fi considerate death metal, dar majoritatea împrumută elemente dintr-o grămadă de genuri şi se formează un melanj muzical imposibil de descris. Trupa l-a denumit murder metal, deci ce mai e de zis? Murder metal să-i rămână numele.

Este foarte plăcut să vezi că în spatele aparenţei lor de clovni absoluţi, Macabre ascund un talent muzical neîndoielnic. Majoritatea pieselor de pe Dahmer sunt extrem de catchy şi-ţi rămân imediat înfipte-n cap. Riff-urile lor grele şi pestilenţiale [n.r.: Vezi viitoarea postare a Alinei] sunt foarte dansabile, bass-ul este impresionant de proeminent pe alocuri, iar secţiunea de tobe este aproximativ distrugătoare. Mi-ar fi plăcut să văd fill-uri mai variate. Zbieretele ascuţite ale vocalistului Corporate Death (clar, nu-s normali oamenii ăştia) pot fi prohibitive pentru ascultătorii neavizaţi, dar vă veţi bucura să auziţi că există mai multe schimbări de registru vocal pe parcursul albumului, deci las' acolo că-i bine. Mi-au plăcut în mod deosebit solo-urile: megainteresante, se potrivesc perfect cu piesele şi contribuie din plin la atmosferă.

Desigur, când vine vorba de Macabre, highlight-urile albumului sunt piesele lor neobişnuite, unde aruncă pe geam orice convenţie şi fac fix ce au ei chef. Pentru mine, două piese fură în mod clar lumina reflectoarelor: "Grandmother's House", o reinterpretare grotescă şi extrem de amuzantă a celebrului cântecel de Ziua Recunoştinţei, "Peste râu şi prin pădure" (Copiii de la 402, anyone?) şi "Jeffrey Dahmer and the Chocolate Factory", care este absolut genială. Oricine a văzut Charlie and the Chocolate Factory o să râdă cu gura până la urechi când o să audă piesa asta.

Per ansamblu, Dahmer este un album extraordinar. Nicicând poveştile despre criminali pasionaţi de necrofilie şi canibalism n-au fost mai amuzante, datorită acestor oameni extrem de tulburaţi din punct de vedere mintal, dar care au un talent muzical de necontestat şi care probabil cunosc cel puţin o sută de bancuri cu bebeluşi morţi. Premiul I cu coroniţă pentru Macabre.



May 15, 2011

Exhumed - Gore Metal


Gore Metal este albumul full-lenght de debut al californienilor de la Exhumed, lansat în 1998 după aproape un deceniu de scuipat casete demo şi split-uri cu alte trupe. Acesta este albumul care constituie încoronarea şi definirea clară a muzicii celor de la Exhumed: un mutant perfect din toate punctele de vedere, rezultat din încrucişarea death metal-ului old-school şi a grindcore-ului pur propovăduit de Carcass.

Necromaniac dă tonul unuia din cele mai grele şi feroce albume deathgrind lansate vreodată şi este o descriere destul de precisă a lucrurilor cu care te vei confrunta pe tot parcursul albumului. Riff-urile sunt cumplite, eviscerante, cu un ton foarte mişto şi extrem de crunchy. Secţiunea ritmică este devastatoare, cu un bassist dement căruia i se rupe cureaua de la bass în timpul concertelor (lucru care nu-l incomodează absolut deloc) şi un baterist care-şi torturează fără milă tobele, blast beat-urile fiind la ordinea zilei. Cei doi vocalişti se completează foarte bine unul pe altul: chitaristul Matt Harvey scoate nişte zbierete fantastice şi este în stare să cânte versuri gen "şase saşi în şase saci" fără a-şi pierde nicio secundă ritmul sau tonul vocii, în timp ce bassistul Ross Sewage (Ghoul, Impaled) îl acompaniază cu nişte vocalize extrem de joase şi practic neinteligibile. Cele două stiluri vocale alternează constant pe întreaga durată a discului, creând o senzaţie de dinamism. Şi cântecele în sine sunt destul de party-groovin' aşa, ideale pentru moshing sălbatic şi spitalizare de durată.

Cu titluri de piese precum "Vagitarian II", "Casketkrusher", "Deadest of the Dead", "Open the Abscess" sau "Limb from Limb", este clar că Exhumed abordează un concept liric ce gravitează în jurul a orice este AŞA DE BR00TAL CĂ O SĂ OMOR!!! Şi coperta este un indicator rezonabil cu privire la conţinutul albumului: drujbe, maţe, oase, sânge şi o căpăţână înfiptă în cuptorul cu microunde, doar pentru lulz. Există şi câteva sample-uri care contribuie la atmosferă, dar Exhumed preferă să lase muzica să fie principalul punct de interes al trupei, spre deosebire de alţii, care se chinuie doar să înghesuie cât mai multe fragmente din filme horror obscure în fiecare piesă.

Gore Metal este un debut de excepţie al unei trupe de excepţie, care, pe măsură ce au trecut anii, nu s-a abătut prea mult de la calea muzicală pe şi-a ales-o şi pe care a bătătorit-o printr-o discografie măricică. Vorbind de deathgrind, Exhumed sunt unii din cei mai de seamă reprezentanţi ai genului: sunt talentaţi, nu se iau prea mult în serios, sunt obsedaţi de scârboşenii şi, mai presus de toate, sunt capabili să creeze piese memorabile, care-ţi rămân înfipte în cap ani şi ani.

 

May 14, 2011

UUUUUU - The Astral Travels


UUUUUU este un proiect drone/ambient foarte interesant peste care am dat întâmplător. Primele lucruri care mi-au atras atenţia au fost numele (pe bune, UUUUUU?) şi coperta, aşa că am ascultat cu încredere, alimentat de promisiunea unei călătorii spaţiale slow-motion, la viteza luminii.

Nu eu am zis-o pe-asta, ci însuşi autorul proiectului, un scoţian în vârstă de 18 ani pe nume Derek McArthur. Procesul său creativ este unul extrem de simplu şi de sincer: pune microfonul de $5 în faţa amplificatorului, drO)))nează la chitară timp de numeroase secole, apoi ia tot ce a înregistrat şi le supune magiei prelucrării sunetelor în neesenţial ce program.

Rezultatul? 8 piese, totalizând 75 de minute, care evocă peisaje sonice fantastice şi pustii. Piesele par că evoluează într-un mod vag, abia perceptibil, dându-ţi senzaţia că asişti la un Big Bang derulat cu încetinitorul. Nu există voci, nu există percuţie, nu există absolut nimic în afară de undele sonore vaporoase care te învăluie pe nesimţite şi te poartă lin într-un voiaj celest rezervat numai celor care posedă virtutea răbdării.

În timp ce ascult albumul, începe să mi se releve semnificaţia celor şase vocale identice care compun pseudonimul lui Derek. UUUUUU reprezintă însăşi esenţa muzicii drone/ambient: generarea continuă a unor sunete fluide, monotone, repetate ad infinitum, dar nu şi ad nauseam. The Astral Travels este un album sincer şi profund şi o adevărată bijuterie a genului. Faptul că este produsul unei minţi atât de tinere îl face cu atât mai intrigant.


http://www.megaupload.com/?d=LUQY7MZL

May 11, 2011

Burial Chamber Trio - Burial Chamber Trio


Ce obţii atunci când Greg Anderson (Sunn O))), Goatsnake, Burning Witch), Atilla Csihar (Mayhem) şi Oren Ambarchi (Sunn O))), Gravetemple) se hotărăsc s-o dea dracu' de treabă şi să-şi facă o trupă de drone doom? Obţii Burial Chamber Trio, adică una din acele trupe care dronează, tati. Nu există niciun fel de compromis: drone-ul este DRO)))NE, piesele sunt lungi, Attila scoate nişte sunete absolut inumane (imaginaţi-vă o cacofonie de şoapte, murmure, ţipete şi tot soiul de onomatopee, toate înghesuindu-se simultan unele peste altele), bassul şi chitara sunt DEVASTATOARE şi nu-ţi îngăduie niciun moment de respiro, iar percuţia lipseşte cu desăvârşire.

Toate acestea concură la ceea ce, în opinia mea, este unul din cele mai pure albume drone doom lansate vreodată. Cele 32 de minute ale discului conturează o atmosferă înfiorătoare şi claustrofobică care-l va face până şi pe cel mai avid fan drone să se cutremure şi să scrâşnească din măsele în faţa asaltului fonic. Burial Chamber Trio este un album extrem de întunecat, ambiental şi, mai presus de toate, atât de tulburător încât nu poţi să nu te întrebi din ce dimensiune cumplită vin oamenii ăştia.

Dezolare  

May 9, 2011

Wojnar


De multă vreme sunt fascinat de un anume domn din Polonia, pre numele său de scenă Wojnar, care face o muzică foarte plăcută pentru urechile mele, un blend interesant de folk şi ambient. Basically, îs melodii relativ simpluţe la keyboard/chitară, acompaniate de ceva tobe războinice, având pe fundal uneori diverse zgomote de bătălii, săbii încleştându-se, serbări câmpeneşti şi altele, totul asezonat din plin cu vocea marţială, dar totuşi duioasă, a lui Wojnar. Versurile şi titlurile pieselor îs în dulcele grai leş, deci nu prea am idee despre ce cântă, dar oricum, probabil îs legende locale şi povestiri cu tentă mitologică.

Recomand din toată inima, mai ales că se potriveşte atât ca soundtrack pentru vreo activitate mundană precum efectuarea de traduceri la miezul nopţii, cât şi ca full-time listen, pentru că oferă nişte momente extrem de faine celor care îi dedică întreaga lor atenţie. Nu a mai lansat nimic din 2009, dar cele trei demo-uri şi trei albume full-lenght ar trebui să vă satisfacă din plin poftele inumane de ambient şi pagan folk.

Mai multe detalii aici.

Şi un mic sample:

 

May 7, 2011

Beherit - H418ov21.C


Dark ambient minimalist, repetitiv, ritualistic şi sumbru de la tăticii Beherit (sau ce mai rămăsese din Beherit, oricum). Da, The Oath of Black Blood e megatare şi are una din cele mai şmekere coperte din univers, iar Drawing Down the Moon se numără printre albumele mele preferate de black metal (Summerlands, fuck yeah), dar H418ov21.C, cu melodiile sale bizare, synth-urile care se repetă încontinuu şi vocile sale procesate, este unul din albumele mele favorite ale tuturor timpurilor. Chiar dacă există unele momente când pare făcut de mântuială, sub auspiciile unei leni crunte (de care n-am fost nici eu străin, ştiu ce rău e), H418ov21.C rămâne unul din cele mai atmosferice albume ambientale făcute vreodată. Singurul defect pe care i-l pot găsi este că nu este mai lung, pentru că unele piese sunt atât de faine încât meritau să se întindă pe cel puţin 10 minute.

We are all under the one sky
And the sky is beautiful
 Dark and beautiful...


♥♥♥ 

May 5, 2011

Vreid - Pitch Black Brigade


Nu ştiu unde sânge am fost în ultimii doi ani sau aşa, când plângeam după gloria apusă a trupei Windir şi eram întristat la maxim că băieţii din Sogndal au decis că Windir nu mai poate exista fără frontman-ul Valfar, care a murit într-un mod complet idiot. Aparent, trei dintre foştii membri Windir au pus în 2004 bazele unei noi trupe , pe care au numit-o Vreid. Iar în 2008, li s-a alăturat un al patrulea fost membru Windir, deci basically e un fel de reuniune, doar că Valfar lipseşte, fiind ocupat să fie mort.

Auzisem vorbindu-se numai la superlativ despre Pitch Black Brigade, fiind considerat de către unii un album absolut esenţial al deceniului nostru. Nu ştiu dacă hype-ul este pe deplin meritat, pentru că Vreid nu sunt în niciun caz o revelaţie. Pur şi simplu, au decis să producă un black metal cu nişte accente rock'n'roll şi thrash foarte interesante, iar unii au început să-i numească în mod pretenţios şi complet nenecesar black'n'roll.

Lăsând comparaţiile cu Windir la o parte (pentru că nu-şi prea au rostul), muzica celor de la Vreid nu dezamăgeşte pe niciun plan. Vocea lui Sture este grim & frostbitten dar relativ inteligibilă, ceea ce este bine, pentru că versurile sunt foarte faine. Riff-urile de chitară sunt cam ce te-ai aştepta de la o trupă de black metal, nu din cale-afară de imaginative, însă au calitatea de a avea un feeling de Judas Priest şi Iron Maiden, deci presupun că black'n'roll devine oarecum potrivit. Bass-ul se aude destul de clar în mix şi oferă un low-end adecvat, iar tobele desăvârşesc atmosfera de haos, având unele accente marţiale sau punk pe alocuri, pe lângă obişnuitele blast beats. Producţia îmbină perfect toate instrumentele, ajutând la obţinerea unui sunet suficient de clar cât să poţi înţelege tot ce se întâmplă, dar şi destul de dur, ca să nu uiţi că este vorba despre black metal.

Per ansamblu, Pitch Black Brigade este un album fain. Nu este o revelaţie, dar este o schimbare binevenită de ritm şi atmosferă faţă de black metal-ul clasic, mulţumită influenţei thrash. Piese precum Pitch Black Brigade, The Red Smell sau Left To Hate sunt adevărate festivaluri black/thrash şi constituie punctele de atracţie ale albumului, care este puţin cam lung pentru binele său. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre Hengebjørki, o piesă de 9 minute şi ceva care devine imediat plictisitoare, fiind lipsită de diversitate sau riff-uri memorabile. Piesa asta şi încă alte câteva, care nu prea se ridică la nivelul celor menţionate anterior, mă împiedică să recomand Pitch Black Brigade din inimă, dar merită, în orice caz, să fie ascultat pentru că, atunci când străluceşte, străluceşte de-ţi ia ochii. (la fel ca gheaţa bătută de vânturile apocaliptice care bântuie tărâmurile grim şi frostbitten ale Norvegiei rarararara)

May 4, 2011

Frightmare - Bringing Back the Bloodshed


Vroiam de foarte mult timp să bag nişte Frightmare, un proiect în care este implicat şi celebrul Maniac Neil (Blood Freak, Lord Gore). Auzisem numai lucruri bune despre el, iar aseară mi-am luat în sfârşit inima-n dinţi şi-am dat play la nenorocirea asta.
  
Bringing Back the Bloodshed este cel de-al doilea album Frightmare. Trupa este asemănătoare din multe puncte de vedere cu Blood Freak, combinând trei sound-uri majore (death metal, thrash metal şi grindcore) într-un singur pachet extrem de atractiv. Combinaţia de elemente este extraordinară, pentru că primeşti ce-i mai bun de peste tot: tremolo riffing-ul sinistru al trupelor de death metal clasice, chităreala rapidă şi crunchy a thrash-ului şi nebunia totală a grind-ului, toate stropite din plin cu cu fascinaţia obsesivă pentru filmele horror de categorie B. Chitariştii sunt extrem de abili, fiind capabili să înlănţuiască fără efort o tonă de riff-uri super tari şi să scoată din ei nişte solo-uri absolut superbe. Bateristul este unul din acei instrumentişti care a învăţat că blast beat-ul nu este soluţia tuturor problemelor şi care este în stare să fie imaginativ cu liniile de tobe. Acestea, per total, sunt realizate cu foarte mult bun gust şi sunt perfect balansate în mix. Secţiunea de ritm este completată în mod fericit de bassist, care scuipă nişte linii foarte faine.

Vocile sunt unul din departamentele în care Frightmare strălucesc. În loc să ia ruta plictisitoare a unui vocalist fără pic de gamă vocală care instaurează o monotonie oribilă, toţi cei patru membri ai trupei se ocupă de voci. Diversitatea vocală este uimitoare: growl-uri death metal, zbierete sălbatice, mârâituri guturale, chiar şi ocazionalul pig-squeal - de toate, pentru toţi!

Cu toate sunetele astea demente perindându-se frenetic unul după altul, Bringing Back the Bloodshed este un album extrem de dinamic, care nu-ţi oferă nicio clipă de răgaz. Toate piesele sunt extrem de faine şi-mi este greu să aleg care-s preferatele mele, pentru că, deşi nu ştii niciodată ce riff sau ce voce o să-ţi sară în cap de după colţ, există o constantă - calitatea. Întregul album este solid de la un cap la altul.

Bringing Back the Bloodshed reuneşte toate calităţile genurilor pe care le combină cu atâta măiestrie şi este unul din acele albume megadistractive, ale cărui riff-uri feroce şi versuri amuzante or să-ţi rămână pe veci în cap. Mie-mi cam pare rău că abia acum am ascultat Frightmare şi că au scos numai două albume. Sper că Bringing Back the Bloodshed nu este sfârşitul activităţii Frightmare, pentru că sunt una din cele mai faine trupe ale genului şi ar fi păcat ca teroarea lor muzicală să se oprească aici.  

May 3, 2011

Them Crooked Vultures - Them Crooked Vultures

Am ajuns într-un punct în care putem susţine cu toată convingerea că formarea unui super-grup este oficial la modă. Acest fenomen este atât de răspândit încât nu avem cum să nu fim iniţial rezervaţi la auzul unei eventuale super-hiper colaborări între nu ştiu care titani ai industriei, spre deosebire de vremurile de odinioară când numai simplul zvon care vestea o astfel de iniţiativă era urmat de exclamaţii isterice provocatoare de decese prin extenuare. Dar din când în când apare şi o excepţie, materializată într-o rază de lumină binefăcătoare ce-mi descreţeşte fruntea de cinic si snob muzical.

Acea excepţie este, desigur, Them Crooked Vultures. Formată în anul 2009 de către distinşii muzicieni Josh Homme (Queens of the Stone Age, Kyuss, Eagles of Death Metal + alte 102 trupe), John Paul Jones (Led Zeppelin) şi Dave Grohl (Nirvana, Foo Fighters), scopul trupei este să ne mângâie timpanele printr-o muzică groovy, sudistă condimentată cu ceva elemente Led Zeppelin. Nu mult după formare am avut parte de albumul de debut intitulat Them Crooked Vultures pentru că, aparent, şi botezarea albumului de debut după numele trupei este trendy.



Them Crooked Vultures este un album distractiv care te farmecă, hipnotizează şi te îndeamnă la năzbâtii. Are melodii despre tot ce vrei: sex, droguri, alcool, femei uşoare şi complexate, baruri, violenţă, smardoială, toate acestea fiind idealizate şi transmise într-o formă oarecum romantizată şi boemă. Încă de la primele acorduri pe care le auzi îţi vine să te ridici, să spargi geamul de la casă şi să alergi ca un bezmetic spre cea mai apropiată manifestaţie hedonistă. Ce-i şi mai fain, pentru mine cel puţin, este că până şi numele albumului îţi inspiră masculinitate şi exces de testosteron.

Cât despre conţinutul lui muzical, la prima ascultare nu surprinde pentru că, pentru majoritatea celor familiarizaţi cu muzica lui Josh Homme (voce şi chitară), nu pare a fi cu nimic mai diferit de un b-side amărât Queens of the Stone Age. Dar după câteva momente de cugetare o să constaţi că ideea albumului nu a fost de a revoluţionaliza muzica şi că este mai bine să-l apreciezi pentru ceea ce este. Cu asta în minte, te poţi bucura de la fel de buna voce a lui Josh Homme şi versurile jucăuşe cu care deja ne-am obişnuit din trecut. Titlurile melodiilor sunt foarte inspirate şi de-a dreptul aleatorii, făcându-te să te intrebi ce îndemânare lingvistică nepământeană ar putea concepe asemenea nume.

Cum contribuţia lui nu a fost niciodată nulă, Dave Grohl este prezent la datorie pentru a ne demonstra încă o dată că nimeni altcineva nu poate aduce substanţă şi consistenţă unor ritmuri simple care, venind din partea altui toboşar, n-ar fi avut parte decât de bucăţile putrezite de legume aruncate în direcţia oricărei mediocrităţi. Energia lui este punctul central de unde pornesc toate şi tocmai de aceea consider contribuţia lui ca fiind spuma albumului. Melodii ca Elephants , Scumbag Blues şi Dead End Friends merită ascultate tocmai pentru măiestria lui.

Ce să mai spunem însă despre multi instrumentistul John Paul Jones, care dacă ar avea posibilitatea să alerge cu viteza luminii ar putea cânta în acelaşi timp la fel de bine la toate instrumentele ce compun o orchestră de 500 de oameni. No One Loves Me & Neither Do I este piesa care prin linia ei melodică ne aminteşte de trecutul lui bogat ca bassist la Led Zeppelin, în timp ce Spinning In Daffodils este dovada clară că tataie încă mai poate şi îi întrece pe toţi tinerii de acum.

Este foarte frumos şi incitant să vezi un grup de muzicieni talentaţi cum se omogenizează şi produce ceva calitativ şi nu un talmeş balmeş de idei bune, dar executate prost. TCV, ca trupă, ne arată că ideea de super-grup nu este întotdeauna una proastă şi că muzicienii care cochetează cu o astfel de idee nu o fac doar din cauza situaţiei financiare precare, a disperării sau a notorietăţii lor din ce în ce mai scăzute.

Gigantic Brain - They Did This To Me


They Did This To Me este ultimul şi probabil cel mai experimental album Gigantic Brain, opus-ul pe care John s-a lăsat dus complet de valurile propriei sale creativităţi. Majoritatea pieselor constituie un mariaj între cele două faţete ale muzicii sale: grind-ul intens, acompaniat de vocile inumane ale unor creaturi venite din alte galaxii, şi ambient-ul calm, melancolic şi meditativ pe care fanii îl cunosc de pe World sau Betelgeuse.

Tobele sălbatice par că s-au mai îmblânzit puţin, iar momentele grind, per total, s-au rărit, lăsând mai mult loc de desfăşurare sunetelor atmosferice. Muzica are acelaşi aer “spaţial” ca întotdeauna, dar se simte şi o vagă aromă industrială (în special pe ultima piesă, You Taste Like a Pill), ca şi cum Creierul ar fi revenit printre ruinele încă fumegânde ale Pământului.

Este ironic, într-un fel, că Gigantic Brain a ales să estompeze tocmai elementul care l-a adus în atenţia publicului de la bun început, şi anume hypergrind-ul feroce de pe The Invasion Discography, în favoarea unui sound ambiental, bazat pe synth-uri. Din punctul meu de vedere, proporţia dintre cele două elemente pe They Did This To Me este ideală, fiind o semiîntoarcere la origini şi un final perfect pentru odiseea prin care m-a purtat măreţul Creier de-a lungul celor cinci albume. Presupun că ar putea intra în categoria “jack of all trades, master of none”, pentru că, luate separat, Gigantic Brain a strălucit în trecut pe fiecare din cele două ramuri abordate, iar They Did This To Me ar putea părea o combinaţie oarecum artificială.

Dar nu prea-mi pasă de toate astea. Creieru-i la fel de creier ca întotdeauna, iar vraja lui asupra mea nu are nicio şansă să fie spulberată.


Download: http://terribletransmissiontapes.com/downloads/Gigantic%20Brain%20-%20They%20Did%20This%20to%20Me.zip

Gigantic Brain - I Swallow 16 Red Planets


I Swallow 16 Red Planets este probabil albumul meu preferat de la Gigantic Brain. Imaginaţia lui John Brown, omul din spatele proiectului, atinge cote maxime pe acest album, care este probabil cel mai îndrăzneţ, eterogen şi creativ efort muzical al său. Nu există o temă anume, ca pe albumele anterioare. I Swallow 16 Red Planets este o colecţie fascinantă de piese din cele mai diverse: avem piese ambientale şi meditative precum Seabirds, Earth Crumbles sau My Beautiful Sun, piese care amintesc de cele de pe World, cum sunt Beam of Separation sau The Burning Earth, cântece scurte şi violente (Through his Guilt, the Operation is Delayed, Beneath) sau ciudăţenii ca Just Pet That Kitty ori I Was Molested.

Deşi nu există două piese asemănătoare pe tot albumul, toate au ceva în comun: sunt produsul imaginaţiei colosale a Creierului, care pare de neoprit. Este cu adevărat un album extraordinar, care te va face să-ţi pierzi complet şi iremediabil minţile. I Swallow 16 Red Planets dovedeşte din nou că Gigantic Brain nu se dă în lături de la nimic şi că o să-şi exprime mereu creativitatea fix cum crede de cuviinţă, fără să-i pese ce sensibilităţi ofensează.

A+, come again.


Download: http://terribletransmissiontapes.com/giganticbrain/I%20Swallow%2016%20Red%20Planets.zip

Gigantic Brain - Betelgeuse EP


Betelgeuse continuă stilul adoptat de Gigantic Brain pe albumul World şi oferă 6 piese ambientale, totalizând 20 şi ceva de minute de space bliss. Nu-s prea multe de spus despre EP-ul ăsta. Dacă v-a plăcut World cu ale lui keyboard-uri şi synth-uri, Betelgeuse oferă cam acelaşi lucru, doar că blast-urile grindcore nu mai există deloc, fiind înlocuite de o chitară care dronează în fundal. Voci nu există aproape deloc, aşa că nimic n-o să stea în calea călătoriilor nocturne spre planete îndepărtate.

Nu este cel mai bun album al lui, dar fanii Gigantic Brain n-au niciun motiv să-l rateze.


Download: http://terribletransmissiontapes.com/giganticbrain/Betelgeuse%20EP.zip

Gigantic Brain - World


În 2008, la patru ani după apariţia albumului The Invasion Discography, John Brown, alias Gigantic Brain a lansat un nou material discografic, intitulat World. Multă lume se aştepta ca noul album să continue sound-ul terifiant al materialului anterior şi să ofere o nouă doză de hypergrind sălbatic care să pulverizeze întreaga planetă.

Aparent, însă, patru ani înseamnă destul de mult când vine vorba de muzică. Gusturile şi gândurile se schimbă, apar noi influenţe, iar uneori poate că este bine să te opreşti complet din ceea ce faci şi să-ţi schimbi direcţia de mers. Creierul a realizat că are nevoie să evolueze, aşa că a summonat, din colţurile cele mai îndepărtate ale galaxiei, World, un album compus din 18 piese ambient cybergrind şi care a constituit o schimbare radicală de registru.

Ambient cybergrind sună ciudat, dar este modul cel mai bun de a descrie ce aud. World este mult mai puţin ameninţător decât predecesorul său, fiind în acelaşi timp mult mai melodic. În vreme ce The Invasion Discography a fost o colecţie cumplită de ultraviolenţă totală, albumul de faţă se concentrează pe crearea unor peisaje sonice ambientale cu ajutorul clapelor şi a synth-urilor. Există atât pasaje stranii, care duc cu gândul la planete îndepărtate, cât şi momente calme, contemplative. World nu şi-a lepădat cu totul obiceiurile vechi, astfel că există câteva porţiuni de grind presărate de-a lungul albumului, în care ne întâlnim din nou cu tobele demente şi zbieretele inumane pe care le ştim din materialul anterior. Atmosfera ambientală predomină, însă, iar vechiul Gigantic Brain are doar apariţii scurte, cât să nu ne plictisim.

Nu că aşa ceva ar fi posibil, oricum, pentru că fiecare piesă are ceva interesant de oferit. Synth-urile sunt minimaliste, dar imaginative şi reuşeşc să fascineze. Nicio piesă nu pare că este “de umplutură”, fiecare contribuind în mod egal la tonul albumului.

World este o abatere clară de la sound-ul impus de The Invasion Discography şi este întru totul posibil ca indivizii deranjaţi care l-au venerat pe cel din urmă să fie dezamăgiţi de noua direcţie în care se îndreaptă proiectul lui John Brown. Tot ce pot să spun este că World nu este menit să fie o continuare a albumului precedent şi că ar trebui luat aşa cum e: ca un album ambiental excelent, extrem de atmosferic şi care dovedeşte că Gigantic Brain este o bestie imprevizibilă, capabilă să masacreze miliarde de creaturi inocente dintr-o singură mişcare, după care să aştearnă un voal paşnic peste întregul carnagiu.

Download: http://terribletransmissiontapes.com/giganticbrain/World.zip

Gigantic Brain - The Invasion Discography


Acum că s-a terminat toată nebunia cu paştelemătiilol, pot în sfârşit să încep seria de articole despre Gigantic Brain pe care am planificat-o acum ceva vreme. Timp de cinci zile, o să trecem prin toată discografia acestui om foarte, foarte tulburat şi talentat care a devenit un soi de vedetă a scenei grind şi al cărui proiect muzical reuşeşte să se compare în mod pozitiv cu trupe precum Agoraphobic Nosebleed sau Insect Warfare.

În plus, o să avem parte şi de linkuri de download, căci Creierul, în Gigantica-i înţelepciune şi generozitate, a decis să-şi ofere întreaga discografie spre download, gratis, pe myspace şi last.fm.

Gigantic Brain - The Invasion Discography 


Prima oprire este, desigur, The Invasion Discography, primul album Gigantic Brain, lansat la casa de discuri Razorback Records, hăt în 2004. O singură privire aruncată copertei şi ştii deja despre ce este albumul ăsta. Din clipa în care apeşi “play”, eşti asaltat de un amestec cumplit de hyperblast-uri inumane, răcnete torturate aparţinând unor creaturi de dincolo de limitele galaxiei noastre şi de o chitară atât de distorsionată încât sună ca un miliard de roiuri de viespi înfuriate. Împreună, se combină şi dau naştere unor sunete atât de haotice şi oribile, încât tot ce-ţi mai rămâne de făcut este să te ascunzi sub masă şi să speri că maleficii omuleţi verzi înarmaţi cu sonde rectale supradimensionate nu te vor găsi.

Cele 63 de piese (care însumează aproximativ 59 de minute) te poartă într-o călătorie sălbatică pe o Terra supusă asaltului nemilos al cohortelor de invadatori intergalactici al căror unic scop este anihilarea cât mai grabnică a speciei umane. Prin faţa ochilor ni se perindă imagini apocaliptice, catastrofale: oamenii sunt ucişi în cele mai oribile moduri (Total Humanoid Meltdown) cu ajutorul armamentului supradezvoltat al cotropitorilor (Pump Action Decapitator, Phillips Head Face Lifter) şi creaturi diforme, venite din alte dimensiuni, masacrează totul în cale (Obey the Brain, Bio-Casualties Inflicted By the Overlord, Exo-Destroyer, The Eight Horned Beast). Familii întregi sunt dezbinate şi zdrobite (My Family, Crushed), forţele noastre militare se dovedesc total incapabile să facă faţă atacului (Our Armies Fail), oraşele sunt pulverizate de pe faţa pământului (Cities, Shelled Out) iar în final rămâne numai cenuşa (Ashes Fly, Like Butterflies).

O viziune paranoică asupra unei iminente invazii extraterestre, deci, adusă la viaţă şi devenită aproape palpabilă prin muzica ridicol de intensă şi îngrozitoare produsă de Creier. Atmosfera de panică şi distrugere totală este îndulcită pe alocuri de scurte momente ambientale, care oferă câteva clipe de respiro înainte de a ne arunca din nou în mijlocul violenţelor inimaginabile produse de monstruozităţile pan-dimensionale.

Discul este compus din piese vechi şi noi produse de Gigantic Brain de-a lungul timpului, aşa că nu veţi găsi aici niciun simţ al unei progresii logice. Ce veţi găsi, în schimb, sunt 63 de bucăţi de brutalitate fără compromisuri, 63 de piese în care domină teama, în cea mai pură formă a ei. Niciodată nu ştii ce soi de sunete abominabile îţi vor mai ultraviolenta timpanele; albumul te apucă strâns de gât şi te izbeşte cu sălbăticie de pământ până când eşti redus la o masă însângerată de carne.

The Invasion Discography este unul din acele albume unice, extrem de originale, care îţi oferă o experienţă uluitoare, atâta timp cât eşti dispus să-i accepţi convenţiile şi să te laşi purtat de val. Gigantic Brain oferă cybergrind de calitate tuturor supuşilor săi, şi îl oferă cu forţa. Vei deveni oricum hrană pentru Creierul Gigantic, deci ai putea măcar să nu te zbaţi.

Download: http://terribletransmissiontapes.com/giganticbrain/The%20Invasion%20Discography.zip

Mâine urmează World.

Elder - Elder


Elder sunt un trio de americani tineri care au supt la ţâţele atotputernice ale celor de la Black Sabbath, Sleep şi Electric Wizard, iar în 2008 au lansat albumul omonim de debut, care împrumută din greu elemente de la ubermenschii mai sus menţionaţi şi care s-a dovedit a fi unul din cele mai faine albume stoner/doom metal pe care le-am ascultat vreodată.

Muzical vorbind, nu există nici o surpriză: avem de-a face cu un amestec de riff-uri stoner colosale, înecate în fuzz, care amintesc de grandoarea somnolentă oferită de Sleep şi groovyness ca-n zilele bune ale Sabatului Negru. Execuţia este însă fără cusur, pentru că Elder sunt nişte instrumentişti foarte pricepuţi. Bassul ocupă un loc central în mix, scuipând linii complexe, în timp ce chitarele îşi aduc aportul prin nişte riff-uri foarte catchy şi fluide. Secţiunea de tobe, deşi nu este din cale-afară de excitantă, oferă pe alocuri nişte momente interesante, iar vocalistul se achită cu iscusinţă de sarcini, însă tinde să acapareze spaţiul muzical. Din punctul meu de vedere, partea instrumentală este vedeta clară a albumului.

Deşi cele cinci piese de pe album sunt relativ lungi, oferă un sentiment de progresie logică, alimentat de unele schimbări de tempo şi condimentat cu nişte solo-uri psihedelice extrem de faine, astfel că albumul reuşeşte să te ţină captivat pe tot parcursul celor 42 de minute ale călătoriei prin spaţiu. Elder – atât trupa, cât şi albumul – evocă peisaje sonice fanteziste şi psihedelice, înecate în fum gros de marijuana, cu valuri de riff-uri fuzzy care ţi se sparg constant în timpane şi un feeling ambiental foarte plăcut. Solo-urile, atunci când îşi fac apariţia, sunt o încântare totală, ca o cometă care străbate în viteză cosmosul şi te face să exclami “UAAAAAAAAAAA!”.

Pe plan muzical, nu avem nimic nou: doar “obişnuita” veneraţie pentru monştrii sacrii ai doom metal-ului, cu un sound extrem de greu, bass proeminent, riff-uri catchy şi teme lirice mistico-fanteziste. Ideea este că Elder nu schimbă cu nimic reţeta consacrată, dar o execută cu atâta măiestrie încât albumul lor self-titled va fi iubit imediat de orice fan doom. Se vede că Elder sunt pasionaţi de ceea ce fac şi este greu să nu-ţi placă muzica lor, în care e clar că au vărsat mult entuziasm. Nu este un material genial, dar îşi poate ocupa fără griji locul în lista mea de albume preferate ale tuturor timpurilor.

“Earth behind me
Universe in front
So grab your matches man
And take a hit of the cosmic blunt”

Arctic Monkeys – Whatever People Say I am, That’s What I’m Not

Autor: Marco

Arctic Monkeys este trupa care a apărut din neant şi a provocat valuri seismice în rândul plebei adolescentine, remarcându-se prin versuri inteligente, ritmuri halucinante, tinereşti şi proaspete şi prin carisma de care dau dovadă în interviuri şi pe scenă. Încă de la început au avut parte de toate: un fan base turbat construit prin intermediul unor banale demo-uri postate pe internet în perioada 2004-2005, cel mai rapid vândut album de debut din toate timpurile în UK şi nu în ultimul rând, onoarea de a fi trupa care a întors toata Anglia cu susul în jos şi de a defini o întreagă generaţie de tineri.

La sfârşitul anului 2004, Maimuţoii Arctici şi-au început parcursul în nemiloasa industrie muzicală postând treptat pe internet şapte melodii: “I Bet You Look Good on the Dancefloor”, “Fake Tales of San Francisco”, “Dancing Shoes”, “Still Take You Home”, “Riot Van” , “Mardy Bum”, “When the Sun Goes Down”. Succesul de care s-au bucurat pe internet le-a oferit uriaşa oportunitate de a se face cunoscuţi şi pe alte planuri decât cel digital, lansând în 2005 primul single, ‘‘I Bet You Look Good on the Dancefloor’‘ şi într-un final, să lanseze prematur albumul de debut Whatever People Say I am, That’s What I’m Not , fortaţi de presiunea fanilor şi de apariţia albumului pe internet cu câteva luni înainte de lansarea oficială.


În esenţă, este un album hibrid care a luat ce-i mai bun de la cei mai buni: dezmăţul celor de la Libertines, ceva din ‘’imnurile’’ Oasis, eleganţa Beatleşilor şi cine ştie câte altele. Băieţii de la Arctic Monkeys au reuşit să le îmbine perfect, rezultatul fiind un sound original. Construindu-şi această bază muzicală solidă, trupa avea să evolueze şi să se maturizeze pe parcursul următoarelor două albume.

Înainte de a vorbi despre tematica albumului, este de remarcat perpectiva subiectivă pe care Alex Turner a ales-o pentru a-şi exprima sentimentele, ideile şi opiniile. Spiritul observaţional excelent şi simţul umorului de care dă dovadă merg mână în mănă cu perspectiva mai sus menţionată şi te introduc perfect în atmosfera albumului. Cum membrii trupei şi-au petrecut copilăria ascultând hip-hop, Alex ne recită versurile cu o frenezie şi nerăbdare apropiată de impulsivitate, parcă vrând să termine cât mai repede ce vroia să zică şi să treacă la următorul subiect.

Whatever People Say I am, That’s What I’m Not este un album concept care tratează în particular viaţa de noapte din Sheffield, locul de baştină al trupei şi tinereţea şi rebeliunea în general. “I Bet You Look Good On The Dancefloor”, “Still Take You Home”, “You Probably Couldn’t See For The Lights But You Were Staring Straight At Me” şi “Dancing Shoes” studiază ,cu un ochi critic, comportamentul uman în cluburile de noapte, “When The Sun Goes Down” este despre prostituatele care îşi fac veacul în vecinătatea cluburilor mai sus menţionate, iar “From The Ritz To The Rubble” îi condamnă pe debarasatorii care le strică mereu distracţie verificându-le actele, mediind conflicte şi aruncându-i afară pe oamenii gălogioşi şi distractivi. Cum nu se poate vorbi despre tinereţe fără romantism şi puţină nostalgie faţă de locul unde ai copilărit, avem Mardy Bum , o melodie romantică de o timiditate înduioşătoare şi A Certain Romance , o cronică a vieţii de zi cu zi într-un orăşel unde nu se întâmplă nimic spectaculos şi timpul stă în loc.

Whatever People Say I am, That’s What I’m Not este albumul care mi-a definit adolescenţa, în care m-am regăsit cel mai mult şi prin care mi-am răspuns la cele mai multe întrebări pe care mi le-am pus de-a lungul anilor. M-a marcat pe viaţă, iar dacă cineva mă va provoca peste 60 de ani să-mi rezum tinereţea într-o singură propoziţie, voi menţiona titlul albumului.


 

Blood Freak - Mindscraper


Fir-ar mama lui să fie, că s-a lansat în sfârşit!

Au trecut patru ani de la apariţia albumului Multiplex Massacre, iar în timpul ăsta Blood Freak au copt mizeria asta oribilă pe nume Mindscraper, pe care l-au lansat prin intermediul label-ului Willowtip, gazdă a unor trupe foarte şmekere precum Macabre, Necrophagist, Magrudergrind sau Impaled.

Întâi şi întâi, trebuie neapărat să remarcăm că Maniac Neil (Whore, Frightmare, Lord Gore) este un overlord măreţ, o adevărată maşinărie umană de borât deathgrind de calitate, precum şi una din vedetele incontestabile ale scenei de metal extrem. Trupele în care activează sunt toate relativ faine, dar Blood Freak mi se pare cea mai balşoaie din toate. Este aproape incredibil cât de awesome sunt cele trei albume lansate înainte de Mindscraper. De prima dată când am făcut cunoştinţă cu muzica lor, am fost asaltat de blendul lor de death metal, grindcore şi thrash metal, asezonat cu cele mai demente voci pe care le-am auzit vreodată şi cu solo-uri care ar putea scula morţii din morminte.

Vorbesc cu veneraţie de Blood Freak, şi poate că tocmai din cauza asta am fost dezamăgit de Mindscraper. Mi se pare că a dispărut o mare parte din senzaţionalul acestei trupe, pentru că riff-urile nu mai sunt nici pe departe la fel de catchy, solo-urile s-au redus în mod drastic, atât ca număr, cât şi ca intensitate, iar faptul că piesele sunt mai lungi (3-5 minute) scoate în evidenţă toate aceste aspecte negative. Ceea ce simt când ascult Mindscraper nu se mai poate descrie ca “bucurie” sau “entuziasm nemărginit”, ci poartă un nume mult mai cumplit – plictiseală. Nu credeam s-ajung vreodată să folosesc un asemenea cuvânt oribil atunci când vorbesc despre Blood Freak, dar iată că s-a ajuns şi aici.

Nu este un album prost, dar nu se ridică nici pe departe la nivelul impus de Sleaze Merchants sau Multiplex Massacre, ci pare mai mult o imitaţie regretabilă, fără sare şi piper.

O zi tristă =(

Boris - Klatter


Boris sunt una din cele mai celebre trupe ale scenei muzicale nipone, cei trei japonezi şi japoneză magnifici fiind cunoscuţi pentru discografia enormă (17 albume de studio şi dracu ştie câte EP-uri, single-uri şi alte cele) şi pentru modul cum sar fără probleme de la un gen muzical la altul. De la drone la ambient, de la punk la doom metal şi de la colaborări cu overlorzii de la Sunn O))) până la un EP realizat împreună cu Ian Astbury (The Cult), toate astea dovedesc că Boris sunt capabili să facă salturi gigantice între genuri fără niciun fel de dificultate, producând mereu muzică de calitate. Eu i-am descoperit acum vreun an sau aşa şi mă delectez când şi când, fără grabă, cu câte unul din numeroasele lor albume, cu speranţa c-o să ajung, poate, să le ascult pe toate în decursul vieţii mele. Se pare că Boris sunt decişi să nu-mi dea voie să-mi împlinesc visul, având în vedere că numai în primăvara lui 2011 sunt programate să apară patru albume. Duvăniad!


Klatter este, dacă am numărat eu bine, cea de-a şasea colaborare a celor de la Boris cu maestrul japonez al noise-ului, Merzbow. Albumul numără cinci piese, dintre care două sunt reînregistrări ale unor piese mai vechi de pe Akuma No Uta, două sunt compoziţii noi, iar alta este un cover după ceva trupă nemţească de krautrock pe nume Jane.

După un Introduction făinuţ şi atmosferic, ascultătorul este împins direct în ceaţa piesei Akuma No Uta, grea, apăsătoare şi monolitică, cu un aer foarte doomish şi percuţie minimalistă, care, în cea de-a doua jumătate, explodează în nişte riff-uri ce vin peste tine ca un tsunami distorsionat până la Cristos şi înapoi. Jane este o piesă epică de 12 minute şi ceva, care oferă linii calme de bass şi chitară, evoluând uşor către un sound oarecum agresiv, glazurat cu efectele electronice ale lui Merzbow. Klatter 1 se naşte încet din tăcere, are nişte accente industriale puternice, este hipnotică, iar zgomotul devine un instrument în sine, viermuind neîncetat în prim-plan. Ultima piesă, Naki Kyoku, reprezentintă 15 minute de transă pură şi este preferata mea de pe album. Are nişte momente calme absolut extraordinare, care se transformă subit în microfurtuni de zgomot care pare aproape viu şi linii fantastice de chitară şi bass, scurgându-se duios din instrumentele lui Wata şi Takeshi .

După atâtea albume realizate împreună, este clar că Merzbow şi Boris se înţeleg de minune în studio, reuşind să se pună reciproc în valoare extraordinar de bine şi completându-se perfect din punct de vedere muzical, lăsând impresia că acţionează ca o singură unitate. Zgomotele ciudate şi fascinante ale lui Merzbow se potrivesc la fix cu sound-ul Boris, dând naştere unei bestii total diferite faţă de ceea ce fac Boris de obicei. Klatter este, fără îndoială, un album bun. Mi-a lăsat însă impresia că intenţiile creative nu au fost duse până la capăt, ci că s-au oprit undeva la jumătatea drumului. Nu ştiu dacă are sens ce zic, dar eu văd un imens potenţial în Klatter, ce pare că nu a fost exploatat cum se cuvine. Japonezii de la Boris sunt nişte instrumentişti excentrici, dar pe albumul ăsta dau impresia că se înfrânează în mod conştient, că încearcă să se abţină, nedorind să-şi dezlănţuie întregul arsenal creativ.

Ca să-l citez pe sgb, “e păcat”. Klatter ar fi putut fi un album excelent, musai de ascultat şi venerat, aflat sus acolo, alături de Flood. Aşa, rămâne doar un album fain şi încă o cărămidă în zidul, pare-se, nesfârşit al discografiei celor de la Boris. Este ok de ascultat şi sunt convins că le va plăcea multora. Îmi place şi mie, însă mi-e destul de greu să-l recomand, având în vedere că Boris au scos albume de-o mie de ori mai tari decât Klatter.

KATANAAAAAAAAAAAAAA!!!

Recent Shit I

Adică aşa gen ce-am ascultat în ultima vreme şi mi-a plăcut. “În ultima vreme” se referă inclusiv la chestii vechi de zeci de ani pe care n-am apucat să le ascult că-s mic, deci e ok bă dacă vedeţi aici nu ştiu ce album esenţial pe care abia acum îl sluşesc.

Macabre – Grim Scary Tales (2011) 


Primul meu contact cu Macabre a fost Gloom (1989), album care nu prea m-a încântat. Aşa că am zis s-o iau altfel şi să văd care-i treaba cu ultimul lor album, curios să văd ce diferenţă pot face 20 de ani. Grim Scary Tales a fost mult mai pe gustul meu, din fericire. Albumul are un sunet destul de clar, fără să sune spitalicesc, şi poţi auzi clar fiecare instrument. Per total, mi-a plăcut. Fiecare piesă are un grad mai mic sau mai mare de goofyness, care însă nu sacrifică în niciun fel prestanţa muzicală. Nu credeam că Macabre or să-mi ofere vreo piesă care să devină all-time favorite, dar s-a întâmplat, cu Mary Ann şi The Bloody Benders. Overall, un album foarte distractiv. 

Asphyx – The Rack (1991)


Îmi plac din ce în ce mai mult Asphyx şi cred c-or să devină foarte curând una din trupele mele preferate. Mixul lor de death metal şi doom metal este irezistibil, majoritatea pieselor de pe The Rack fiind crushing as fuck. Me gusta. Death… The Brutal Way! nu prea mi-a plăcut, însă ăsta şi Embrace the Death sunt câcatul. Atât am reuşit să ascult de la Asphyx până acum, dar probabil voi trece în cele din urmă prin toată discografia. A+, come again.

Kataklysm – Sorcery (1995)


Judecând după nume şi atât, am fost mereu convins că aceşti domni reuniţi sub titulatura Kataklysm cântă gothic metal homosex. După ce am realizat că ei nu cântă aşa ceva, am băgat Sorcery în urechi şi am fost asaltat de un death metal feroce care m-a încântat peste măsură. Moar plz.

Decapitated – Winds of Creation (2000)


Cristos cel milostiv în iad, ăsta-i cel mai fain album pe care l-am ascultat săptămâna asta. Este primul meu contact cu Decapitated şi m-a captivat din secunda 1. Nu-i pic de bullshit pe albumul ăsta, numai riff-uri extraordinare executate cu măiestrie, un tobar care ştie cum să te ţină în priză cu blast beats demente, ritmuri mai thrashy şi fel de fel de fill-uri faine, solo-uri rapide şi captivante şi un vocalist care sună ca Satan trezit cu faţa la cearşaf. Toate elementele astea se combină într-un album fantastic, foarte intens şi entertaining şi care, pentru mine, a fost modul ideal de a face cunoştinţă cu muzica celor de la Decapitated. Am fost blown away şi necesit mai mult.

Pentacle – …Rides the Moonstorm (1998)


Death metal old-school ca la carte, addictive as crack, intens, violent, cu nişte riff-uri de te caci pe tine şi un vocalist care seamănă mult cu Martin van Drunen (Pestilence, Asphyx <3). Piese puţin cam lungi (5-6 minute) care tind să semene mult una cu alta, dar hei, cine-s eu să mă plâng? Probabil o să mai iau câte ceva de la ei când o să am nevoie de un quick fix. 

Fudge Tunnel


Shit yes, Fudge Tunnel. Leacul perfect pentru când te simţi hepilici şi împăcat cu Bog şi Marea Sa Ceată de Îngeri şi Sfinţi, Fudge Tunnel cântă o combinaţie nervoasă de sludge şi punk şi ştiu să bage riff-uri rapide care bagă boala-n tine. Au o atitudine veşnic pissed off, dar ştiu să se facă plăcuţi cu piesele lor extrem de ritmate, agresive şi slllllluuuuuuudddddddgyyyyyyyyy.

Văd că tagurile de pe last.fm zic inclusiv ceva de grunge, dar să moară familia Calu dacă Fudge Tunnel au ceva în comun cu vreuna din trupele alea plictisitoare de grunge. Asta-i muzică furioasă de cea mai bună calitate şi mi-e milă de prostul care nu-i ascultă.

RRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRR

Beady Eye – Different Gear, Still Speeding


 Autor: Marco

Rivalitatea dintre fraţi nu este ceva nou, a existat dintotdeauna, încă de la începutul omenirii. Îi avem ca dovezi clare pe Cain şi Abel, Romulus şi Remus, şi, nu în ultimul rând, Liam şi Noel Gallagher, o rivalitate ce atinge proporţii de-a dreptul titanice. Este atât de veche şi de adâncă încât lumea literlamente nu îşi poate aminti de o vreme în care ea nu a existat – o entitate incomprehensibilă pe care n-o poţi percepe raţional. Ea există şi atât.

Revenind la lucrurile simple şi perceptibile, una din cauzele acestui conflict, pe lângă invidia ce Liam i-o purta lui Noel pentru talentul său de compozitor, era că aproape toate piesele pe care le compunea erau incluse numai în B-sideuri, iar cele care erau îndeajuns de norocoase încât să ajungă pe albumele de studio nu erau promovate şi nici interpretate la concerte.

Două picioare rupte, o sută de albume şi cinci sute de concerte mai târziu, Liam a persistat în mârlănismul lui lansând ameninţări la adresa familiei lui Noel. Acesta din urmă a strâns din dinţi, şi-a încleştat degetele de la picioare în adidas, şi în loc să-şi ţină promisiunea făcută faţă de fanii din Paris care avuseseră deja parte de două concerte anulate, a decis să părăsească trupa pentru a mia oară pentru că abia acum, după nenumărate episoade conflictuale consumate, nu mai putea să îndure. De data asta, Liam nu s-a rezumat numai la a-i declara ură veşnică, ci i-a aruncat un vindicativ ‚Lasă că vezi tu’, a luat ce-a mai rămas din Oasis şi a fondat trupa Beady Eye. Ce-a ieşit a fost albumul Different Gear, Still Speeding , rezultat al tuturor frustrărilor şi aspiraţiilor de mare compozitor de care Liam a fost obsedat de-a lungul anilor.

Spre meritul lui, nu este un clasic, dar nici un dezastru, albumul reuşind cu succes să surclaseze toate aşteptările şi să traseze o graniţă între stilurile muzicale abordate de Oasis şi Beady Eye, făcând inutilă orice comparaţie între aceste două trupe.

În afară de acest mic detaliu, nu sunt foarte multe de zis despre el. O altă mediocritate făcută pe genunchi, fără nici un pic de pasiune, numai din ambiţia de a-şi demonstra superioritatea prin sursele de inspiraţie (în special Beatles) şi stil. The Roller sună leit a Instant Karma a lui John Lennon, Bring The Light îmi aduce aminte de liniile melodice previzibile ale trupelor de garaj din anii ’50, de succes în acea perioadă dar irelevante din punct de vedere muzical în ziua de azi, iar despre Beatles and Stones nu mai are rost să vorbesc. Singura piesă care mi-a trezit interesul a fost Four Letter Word , dar până şi de aia m-am săturat după câteva ore. Deşi în trecut o priveam cu ochi buni, obsesia lui Liam pentru Beatles şi John Lennon este deja ponosită, forţată şi exploatată într-un mod de-a dreptul excesiv şi stupid.

Albumul este plictisitor până la Dumnezeu şi nu aduce nimic nou. Este încă o adăugire în lista dovezilor pe care o voi include în lucrarea mea de doctorat intitulată ‚ De ce industria muzicală se transformă într-o sictireală şi plictiseală totală’. Iar dacă o voi ţine în continuare în acest lung şir de dezamăgiri consecutive, acea lucrare de doctorat se va transforma într-o scrisoare de adio.

Fu Manchu


Puţin aşa repede-repede despre Fu Manchu, că tocmai am venit de la facultate şi vreau să intru-n Minecraft, huhuhuhuhu.

Fu Manchu sunt o trupă megafaină de stoner rock din California, şi-au lansat albumul de debut în 1990 şi-s cunoscuţi în principal datorită faptului că au fost incluşi pe diverse compilaţii realizate de Tony Hawk şi că sunt o prezenţă constantă în soundtrack-urile ESPN X-Games. I-am descoperit abia recent şi-am trecut prin două din cele zece albume pe care le-au scos, deci viitorul meu arată minunat.

Ca stil muzical, Fu Manchu abordează un stoner rock cu ceva influenţe punk, lucru care se simte clar în rapiditatea execuţiei riff-urilor. Toată muzica lor are un aer foarte fresh şi foarte însorit, iar cine a avut o tangenţă cât de mică cu lumea skateboarding-ului va recunoaşte imediat stilul. Pentru cine n-a auzit în viaţa lui de Tony Hawk, revista Rolling Stone le-a descris sound-ul mult mai bine decât aş putea eu s-o fac:

”Super heavy and bass happy Detroit rock ‘n’ roll is totally deep-fried, fuzzed out, window breakin’, pot sellin’, sleepin-in-the-van, skater metal.”

Also, de notat că au concertat în companii mai mult decât selecte, inclusiv alături de Kyuss, Monster Magnet sau Clutch. Ah, şi, că tot veni vorba de Kyuss, Brant Bjork a cântat timp de vreo cinci ani cu Fu Manchu după ce Kyuss a trecut în nefiinţă. Good stuff.

Iron Monkey - Our Problem


Este deja common knowledge faptul că Black Sabbath au pus, alături de alţii, bazele genurilor heavy metal şi doom metal, contribuind şi la sound-ul stoner metal prin Black Sabbath Vol. 4. Astfel că este de la sine înţeles că au avut o influenţă enorma asupra unui număr impresionant de trupe, care îi citează pe maeştrii de la Black Sabbath drept punct pivotal al muzicii abordate.

Iron Monkey sunt tot britanici şi s-au format în 1994, ducând o existenţă destul de scurtă, trupa dizolvându-se odată cu moartea vocalistului Johnny Morrow. Genul abordat de Iron Monkey este un sludge metal nervos şi abraziv, puternic ancorat în hardcore punk şi împrumutând sound-ul downtuned de chitară şi acordurile propovăduite de Tony Iommi & co.

Our Problem este cel de-al doilea album Iron Monkey şi ne oferă exact sunetele pe care un împătimit de sludge le-ar aprecia: riff-uri grele ca pe Black Sabbath, simpluţe însă extrem de catchy şi care-ţi forează fără milă timpanele, accese de viteză care te ţin tot timpul în priză, percuţie fără pretenţii, care se potriveşte perfect cu atmosfera pieselor şi, mai presus de toate, un vocalist pe care nu-l vei uita niciodată. Recunosc că prima oară când am ascultat Our Problem, nu am putut să trec peste vocea lui Morrow şi mi se părea că strică bunătate de riff-uri. Dar, odată trecut peste şocul primei audiţii, am fost surprins să descopăr cât de bine se mulează vocea lui COMPLET DEMENTĂ peste sound-ul impus de instrumentişti şi am realizat că Johnny Morrow este vocalistul perfect pentru Iron Monkey, ceea ce vă urez şi vouă.

Fanii sludge metal vor avea puţine motive să nu îi adore de la prima (sau a doua, cum a fost cazul meu, herp derp) ascultare, iar restul oamenilor – cui sânge îi pasă de ei?

Iron Monkey sunt una din acele trupe care reuşeşte să te şocheze din primul moment, şi o fac pe două niveluri: o dată când eşti asaltat de riff-urile extraordinare şi distorsionate dincolo de orice orizont, care te ademenesc deloc subtil şi te fac să dai din cap fără griji, şi a doua oară când eşti pus faţă în faţă cu vocea cumplită a lui Johnny, moment în care toată lumea din jurul tău face implozie şi n-o să ştii ce dracului se întâmplă cu tine.

Horrorshow cu adevărat, Fra, nu altceva.

Blood Freak


Hăhăhăhăhăhă, Blood Freak. Îi iubesc pe Blood Freak. Ştiu să facă trei chestii bune în special (riff-uri excelente, zbierete sălbatice şi solo-uri distrugătoare), iar aceste trei chestii, combinate, rezultă într-o orgie dementă de headbanging goodness.

Blood Freak se dedică exclusiv unei tematici inspirate de filmele horror/gore/slasher/exploitation/whatever ale anilor ’70-80 şi sunt complet şi irecuperabil dependenţi de ele, după cum mărturisesc chiar ei. Fiecare piesă a lor este un carnaval dement de riff-uri death-thrash rapide şi extrem de catchy, growls sălbatice şi zbierete a la Turkey Monster şi nişte solo-uri extraordinare, care fac exact ceea ce ar trebui să facă un solo, adică să îmbunătăţească masiv cântecul. Singura chestie de care m-aş putea plânge este că, de cele mai multe ori, solo-urile sunt prea scurte şi prea awesome. Nu poţi să ai un solo atât de awesome care să dureze atât de puţin! Silly Blood Freak!

Toate cântecele lor au calitatea de a te apuca strâns de coae şi de a-ţi capta integral atenţia. Rareori îţi oferă momente de respiro, în majoritatea timpului fiindu-ţi imposibil să rămâi indiferent la torentul de răcnete şi riff-uri care te asaltează nemilos până când nu-ţi mai rămâne nimic de făcut decât să te laşi dus de val.

Umorul este o altă calitate a acestei trupe. “Poultry Pervert”, “Gobble Up Your Guts”, “If You Have The Guts, He Wants Them!”, “Cleavage Cleaver”, “Butchermobile”, “Goretits” – titlurile multor piese te vor face să rânjeşti ca un maniac în timp ce dai play – maniac ca Manial Neil amirite? Sigur, sunt multe trupe caraghioase de goregrind la fiecare pas, dar puţine reuşesc să se remarce şi prin altceva decât prin numele de scenă cretine. Blood Freak reuşesc să consolideze umorul cu muzica de calitate.

Ei sunt pachetul complet: ultraviolenţă, o atmosferă degajată, titluri şi versuri hazlii şi, mai presus de toate, abilitatea de a crea piese memorabile pe care le vei bălmăji în somn multă vreme după ce le-ai ascultat. În plus, cele trei albume pe care le-au scos până acum sunt destul de stufoase şi diverse, aşa că plictiseala nu are nici o şansă să apară. Iar în martie-aprilie vor lansa un al patrulea album, pe care-l aştept tropăind din picioare de nerăbdare.


Discografie:

Sleaze Merchants (2003)


1. Warning 00:12
2. Feast of the Undead 02:24
3. Blood, Blood, and More Blood! 02:27
4. Grinding Up the Dead 01:12
5. Bloodthirsty Butchers from Beyond 01:07
6. Flesheaters from Outerspace 01:52
7. The Gruesome Gorehounds 01:39
8. Infested with Worms 00:43
9. The Cult of the Cannibal Freaks 01:07
10. I Rip Your Flesh 01:38
11. Gobble Up Your Guts 02:09
12. The Slaughterhouse 01:27
13. You Are What We Eat! 00:52
14. Werewolf a-Gore-Gore 01:33
15. Kill! Kill! Kill! 02:21
16. A Brutal Orgy of Ghastly Terror! 02:34
17. Awakening the Beast 04:06
18. Insane for Gore 01:21
19. (No Name) 01:50
20. I Said… Murder! 01:33
21. Dr. Cannibal 01:04
22. A Happy Ending 01:44 

Total playing time 36:55

Live Fast, Die Young… and Leave a Flesh-Eating Corpse! (2006) 


01 Butchermobile 1:34
02 Toxic tomb 2:22
03 Bad case of brain rot 1:06
04 Carnage castle 2:05
05 Gobble up your guts part 2: revenge of the turkey monster 2:36
06 Splatter of the highest order 1:25
07 Mucouspewing lungslasher 2:28
08 30 ft. arterial spray 1:24
09 Full moon sacrifice 2:25
10 Last grindhouse on 666th street 1:12
11 The flesh and blood show 2:40
12 Worm face executioner 2:22
13 Intermission 0:57
14 Axe of violence 1:18
15 Goretits 1:58
16 The nameless stench of forgotten celluloid 4:14
17 The slaughter special 1:28
18 Psychosexual burial ground 0:46
19 Boarding house 2:34
20 Shriek of the mutilated 2:06
21 Doctor bitch s.d. (sexual deviate) 2:27
22 The screamatorium drive-in 2:08
23 Right on! 23:55

Total playing time: 01:07:30

Multiplex Massacre (2007) 


1. The Theme From Multiplex Massacre 01:43
2. Cleavage Cleaver 02:29
3. Rocktober Blood 01:47
4. Go For The Grossout 02:59
5. Body By Death 02:57
6. If You Have The Guts…He Wants Them! 01:24
7. Lady Lunatic 03:02
8. Aerobicide 02:16
9. Don’t Metal With Satan 02:19
10. Poultry Pervert 01:55
11. Thrills, Chills, and Blood Spills 03:32
12. Roadkillers 03:51
13. Savage Streets 02:58 

Total playing time 33:12



FUUUUUUUUUUUUUUUCK YEEEEEEEEEEEEAAAAAAAAAAAAAAAAHHHHHHHHHHHHHHH!!!!!!!!

The Strokes – Is This It

 Autor: Marco

Într-o perioadă în care nu-metal şi Britney Spears făceau legea pe la radio, The Strokes au resuscitat rock-ul prin chitările şi vocile lor distorsionate, blugi skinny jerpeliţi asortaţi cu geci de piele sau sacouri şi printr-o atitudine copilărească dar în acelaşi timp foarte profundă.

Tatăl vitreg al lui Casablancas şi fraţii mai mari ai lui Fraiture şi Moretti au adus o contribuţie uriaşă la formarea sound-ului ce avea să fie adoptat mai târziu de trupă iniţiindu-i pe Strokeşii din 97 ( solistul Julian Casablancas, bassistul Nikolai Fraiture, bateristul Fabrizio Moretti şi chitaristul Nick Valensi) într-ale raggae-ului, protopunkului şi rock-ului alternativ prin Bob Marley şi trupele The Velvet Undeground şi Jane’s Addiction. În ’98 Albert Hammond Jr. , pe care Casablancas îl avusese ca şi coleg pe vremea când studia în Elveţia, s-a mutat la facultate în New York. Odată cu sosirea lui s-a stabilit definitiv direcţia pe care avea s-o urmeze trupa vis a vis de sound şi subiectele abordate.

În 2000 îi găsim pe băieţi angajaţi cu jumătate de normă în timpul zilei şi muncind pe rupte la melodii, noaptea, într-un spaţiu închiriat. Au atras atenţia lui Ryan Gentles care s-a ocupat de aranjamente şi le-a programat 4 concerte în luna decembrie a aceluiaşi an. Cu ocazia asta au înregistrat 3 piese care aveau să fie incluse mai târziu în albumul lor de debut, Is This It (Barely Legal, Last Nite, The Modern Age). În ianuarie 2001 au lansat EP-ul The Modern Age, sub tutela Rough Trade Records, o casa de discuri independentă din Marea Britanie. Beneficiind de o recepţie foarte bună din partea criticilor, s-au îmbarcat într-un turneu în UK, urmând ca în Statele Unite să cânte în deschidere pentru trupe precum Doves şi Guided By Voices. În martie 2001, după lungi negocieri, trupa a semnat un contract cu RCA şi au început să lucreze la album. La 30 iulie 2001 a fost, într-un final, lansat.



Subiectul albumului este conceput sub forma unei cronici ce tratează viaţa din New York sub toate aspectele ei. The Modern Age este o declamaţie frustrată ce condamnă rutina iritantă din metropolă, Barely Legal este despre întrebările şi problemele pe care şi le pune o fată ce a împlinit vârsta legală iar mult controversata New York City Cops, înlocuită în ediţia americană cu When It Started după atentatele de la 11 septembrie, este o melodie simplă, şmecheră şi captivantă, care în afară de a-i face proşti pe poliţiştii din New York nu are are nimic special – Casablancas ar fi trebuit să-i lase pe raperii din zonă să aprofundeze subiectul poliţiei cu fineţea lor specifică. Is This It este o tentativă de baladă ce glorifică lenea şi lipsa de chef, două virtuţi fără de care, în opinia lui Casablancas, un locuitor al New York-ului n-ar putea supravieţui. Însă Someday este melodia care conferă albumului o notă dulce-amarăruie – avem două jumătăţi de album pesimiste, la mijlocul lor fiind plasată perfect o melodie optimistă, de parcă ar simula suişurile şi coborâşurile vieţii.

Referitor la tehnici, nu s-a folosit nimic avansat care să rupă gura târgului. Trupa s-a chinuit să obţină un sound simplu, nefinisat (asemănător celui din concerte), care să se potrivească temelor abordate.Vocea distorsionată a lui Casablancas merge mână în mână cu monologurile lui plictisite, accentuate de bătăi repetitive de tobe şi ritmuri hipnotice de chitară. Toate acestea te introduc perfect în atmosfera metropolei, te pun în postura unui om obişnuit care de luni până vineri se trezeşte, se duce la muncă, se întoarce acasă, se culcă, iar în weekend poate-poate are ocazia să iasă să se distreze. Nu cred că există un alt album care să exprime atât de bine monotonia unei astfel de vieţi şi implicaţiile ei.

Impactul albumului, decisiv şi de durată, poate fi comparat cu un efect de domino: fără el n-am fi avut parte de trupe precum Arctic Monkeys, The Libertines sau Franz Ferdinand, care au influenţat la rândul lor alţi tineri artişti dornici să se lanseze. Is This It a fost o componentă crucială în dezvoltarea industriei muzicale de după 2000, un pionier care a creat impulsul încurajator de care are nevoie industria odată la caţiva zeci de ani.

Goatsnake


Goatsnake sunt o trupă cu oarece vechime pe scena muzicală, începându-şi activitatea în anul 1996. Membrii fondatori ai trupei sunt Greg Rogers şi Guy Pinhas, adică bateristul şi bassistul The Obsessed (al cărei line-up era completat de celebrul Wino), iar Greg Anderson ( SunnO))), Teeth of Lions Rule the Divine, Burial Chamber Trio) se ocupă de chitară, în timp ce vocalistul Pete Stahl (Scream, Earthlings?) completează line-up-ul Goatsnake.

Ca stil, Goatsnake o ard lejer pe un stoner/doom cu puternice influenţe southern rock şi cu ceva blues, să fie bine pentru toţi. Greg Anderson probabil foloseşte aceleaşi scule cu care cântă la SunnO))) ca să bage aici blues rock, pentru că sunetul de chitară este extrem de distorsionat, down-tuned şi absolut monstruos. Ciclopic, aş putea zice. Chiar monolitic, dacă-mi permiteţi expresia. Greg Rogers îşi ultraviolentează setul de tobe, oferind un ritm susţinut, hipnotic, care te transformă într-o bestie nătângă, incapabilă de altceva în afară de dat din cap. Bass-ul urmăreşte chitara ireproşabil, huruind ameninţător în background şi zgârmându-ţi în maţe. Iar Pete Stahl este un vocalist incredibil. Are o voce foarte puternică, foarte southern şi foarte old-school aşa, potrivindu-se perfect cu riff-urile dure şi fuzzy pe care le scoate Anderson. Adăugaţi şi nişte tamburine şi muzicuţe presărate pe ici, pe colo, cât să întregească atmosfera sudistă, şi-o să obţineţi o trupă groovy, extrem de dansabilă, capabilă să scoată piese extrem de catchy, perfectă pentru o serată dansantă după ce uraganul ţi-a zburat casa.

Discografia Goatsnake numără două albume full-lenght şi încă vreo câteva EP-uri, suficient, zic eu, pentru a vă astâmpăra setea de stoner/doom. Pe final, vă las cu piesa mea preferată de la Goatsnake, după care probabil voi dărâma ceva de pe birou pentru că mă agit prea mult. PSYCHIC!